În adevăr, v-am făcut cunoscut puterea şi venirea Domnului nostru Isus Hristos nu întemeindu-ne pe nişte basme meşteşugit alcătuite, ci ca unii care am văzut noi înşine, cu ochii noştri, mărirea Lui. – 2 Petru 1:16
Mai multe generaţii trecute au fost încântate de filmul captivant al lui Frank Capra, Orizont pierdut, care a avut premiera în San Francisco, California, la data de 2 martie 1937. Bazat pe romanul Orizont pierdut (1933), filmul surprinde aventura unui avion care rămâne fără combustibil şi într-un final se prăbuşeşte în munţii Himalaya acoperiţi de zăpadă. Pilotul moare în accident, dar cei câţiva care supravieţuiesc sunt scoşi dintre epave şi duşi de un grup de tibetani în valea paradisiacă Shangri-La. Izolaţi de lumea de afară, locuitorii de acolo cresc în dragoste şi înţelepciune, trăind o viaţă aproape nemuritoare de armonie şi bucurie trainică.
Utopia din Shangri-La scoate în evidenţă două dimensiuni de bază ale existenţei umane. Una este conştienţa faptului că valorile personale şi relaţiile interumane sunt mult mai importante decât bunurile materiale trecătoare. Aşa cum spune şi Martin Buber, deşi lumea experienţei se bazează pe cuvântul I-It (eu-aceasta), lumea relaţiilor se bazează pe cu-vântul I-Thou (eu şi tu), (I and Thou, p. 6). Accentul materialist pe I-Things (lucrurile mele) ar trebui să fie echilibrat de un accent umanizat pe I-You (eu-tu). La urma urmei, viaţa îşi găseşte adevărata semnificaţie în relaţia cu Dumnezeu şi unii cu alţii (Matei 22:36-40).
A doua dimensiune de bază prezentată în film este dorinţa profundă a omului de a avea o lume mai bună. Emil Brunner spune că „ceea ce reprezintă oxigenul pentru viaţă, asta reprezintă speranţa pentru sensul vieţii omului. Privează-te de oxigen, şi vei muri asfixiat. Ia speranţa, şi omenirea rămâne fără aer; intervine disperarea, apare paralizia puterilor intelectuale şi spirituale prin simţământul lipsei sensului şi scopului existenţei” (Eternal Hope, p. 7).
În contrast cu Shangri-La ficţională din Orizont pierdut, speranţa noastră de viaţă veşnică nu „se întemeiază pe nişte basme meşteşugit al-cătuite” (2 Petru 1:16). Se bazează pe făgăduinţa sigură a lui Dumnezeu a unei lumi perfecte în care nu vor fi lacrimi, durere sau moarte (Apocalipsa 21:1-5). Această făgăduinţă dă sens şi scop vieţii noastre din prezent şi ne asigură că toţi cei dragi nouă, care au murit în Hristos, vor fi înviaţi din moarte pentru a moşteni viaţa veşnică. Ce nădejde glorioasă avem!
