Căci râvna Casei Tale mă mănâncă şi ocările celor ce Te ocărăsc pe Tine cad asupra mea. – Psalmii 69:9
Aldus Manutius (1449–1515) a spus nişte vorbe pline de înţelepciune: „Nu munca te ucide, ci lipsa ei sau munca peste măsură.” Dintre pionierii adventişti, James White (1821–1881) ar putea fi inclus în a doua categorie. Sub mottoul: „Mai bine să te toceşti decât să rugineşti,” de-a lungul anilor a încercat să facă mai mult decât putea tolera trupul lui puternic. La vârsta de 44 de ani a suferit un atac puternic de paralizie. După ce şi-a revenit, el a continuat să lucreze la fel de intens.
În 1881, soţia lui, Ellen, a încercat să îl convingă că ar trebui să se mute mai departe de toate poverile care erau în Battle Creek. Dar el a răspuns: „Unde sunt bărbaţii care să facă această lucrare? Unde sunt cei care vor avea un interes altruist pentru instituţiile noastre şi care să stea pentru ceea ce este bine, care să nu fie afectaţi de nicio influenţă cu care ar putea intra în contact?” Cu lacrimi în ochi, el a adăugat: „Viaţa mea a fost dedicată înălţării acestor instituţii. Să le părăsesc mi se pare ca și cum aș muri. Ele sunt ca şi copiii mei şi nu îmi pot despărţi interesul meu de ele. Aceste instituţii sunt uneltele lui Dumnezeu pentru a face o lucrare specifică.”
James fusese bolnav, dar şi-a revenit. Într-o dimineaţă de Sabat, atât James, cât şi Ellen erau la amvon în adunarea din Battle Creek. Două zile mai târziu, pe 1 august 1881, el s-a îmbolnăvit subit şi în Sabatul următor a murit în sanatoriul din Battle Creek. Deşi s-a crezut că a murit din cauza malariei, în spate erau totuşi ani de muncă peste măsură şi de purtare a poverilor bisericii care era în dezvoltare. Pentru că James avea doar 60 de ani la acea vreme, unii au propus ca pe mormântul lui să fie pusă o lance frântă. Dar Ellen a răspuns: „Niciodată! Niciodată! El a făcut singur munca a trei oameni. Pe mormântul lui nu va fi pus niciodată un monument frânt!” (Solii alese, vol. 1, pp. 104–105).
Cu tristeţe, ea a declarat: „Am lucrat umăr la umăr pentru cauza lui Hristos timp de treizeci şi şase de ani şi aveam nădejdea că vom putea fi împreună pentru a fi martori la încheierea triumfătoare. Însă nu aceasta a fost voia lui Dumnezeu. Alesul şi apărătorul tinereţii mele, tovarăşul meu de viaţă, cel care a fost alături de mine la lucru şi în suferinţă, a fost luat de lângă mine, iar eu am rămas singură pentru a-mi termina lucrarea şi a duce lupta” (Mărturii pentru biserică, vol. 1, p. 105). Nu uita, uneori trebuie să încetinim pentru a putea înainta!
