O căsătorie umilă

Mai bine doi decât unul, căci iau o plată cu atât mai bună pentru munca lor. Căci, dacă se întâmplă să cadă, se ridică unul pe altul. – Eclesiastul 4:9-10

Ceremoniile de nuntă sunt ocazii speciale în care miresele devin prinţese, purtând rochia visurilor lor. Unii specialişti sugerează că „alegerea rochiei de mireasă este mai mult decât o simplă probă… este un proces – o amintire în devenire” (Olivelli Cape Town). Dar nu fiecare cuplu îşi poate permite o ceremonie ostentativă.

De același autor

Puterea cuvintelor

Armonia Scripturii

Deschizătura din Orion

Duminica, 30 august 1846, James Springer White şi Ellen Gould Harmon au stat înaintea lui Charles Harding, judecător de pace, în Portland, Maine, pentru a se căsători. Nu a fost nicio ceremonie de nuntă şi Ellen nu a purtat vreo rochie specială de nuntă. Alegând să nu fie o povară pentru ceilalţi, James a lucrat pentru o vreme transportând pietre pe calea ferată, fără a primi ce merita pentru munca lui. Mai târziu a început să spargă lemne de dimineaţa până seara pentru a câştiga 50 de cenţi pe zi. La mijlocul anului 1848, el şi alţi doi prieteni au luat 40 de hectare de teren pentru a le cosi, câștigând un dolar și jumătate pe hectar. El se bucura: „Lăudat fie Domnul! Sper să pot obţine câţiva dolari de aici pentru a-i folosi în cauza lui Dumnezeu.”

După ce s-au stabilit în Rochester, New York, în 1852, Ellen a descris noua ei casă: „Am închiriat o casă veche cu suma de o sută şaptezeci şi cinci de dolari pe an. Am instalat maşina de tipărit în casă. … Aţi zâmbi dacă aţi putea vedea mobila pe care o folosim. Am cumpărat două paturi vechi cu douăzeci şi cinci de cenţi fiecare. Soţul meu mi-a adus acasă şase scaune vechi, pentru care a plătit un dolar, dar nu sunt două la fel. La scurt timp după aceea a venit cu alte patru scaune vechi, fără fund, pentru care a plătit şaizeci şi doi de cenţi. Partea de lemn este în stare bună, iar eu le-am confecţionat funduri din material textil. Untul este atât de scump, încât nu îl putem cumpăra, nu ne putem permite să cumpărăm nici măcar cartofi. Folosim sos în loc de unt şi napi în loc de cartofi. Am servit prima noastră masă pe o tablă aşezată pe două butoaie de făină goale. Suntem dispuşi să suportăm lipsurile, dacă prin aceasta putem ajuta la înaintarea lucrării lui Dumnezeu” (Schiţe din viaţa mea, p. 142).

Acesta era spiritul de jertfire de sine şi angajament al pionierilor adventişti pentru a răspândi întreita solie îngerească în zilele de început ale mişcării. Vremurile s-au schimbat. Dar ce putem face pentru a continua şi încheia lucrarea în acelaşi spirit?

Comentariile sunt închise

O căsătorie umilă 1 pe e-mail">
Primește devoționalele
pe e-mail
Abonează-te pentru a primi devoționalele pe e-mail în fiecare zi.
Te poți dezabona oricând prin link-ul de dezabonare din fiecare mesaj trimis.
Do NOT follow this link or you will be banned from the site!