Şi noi dar, fiindcă suntem înconjuraţi cu un nor aşa de mare de martori, să dăm la o parte orice piedică şi păcatul care ne înfăşoară aşa de lesne şi să alergăm cu stăruinţă în alergarea care ne stă înainte. Să ne uităm ţintă la Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei noastre, adică la Isus. – Evrei 12:1-2
Maratonurile moderne sunt numite după decisiva luptă de la Marathon, Grecia, în care atenienii au respins invazia persană. Pe 12 septembrie 490 î.Hr. (data disputei), 10 000 de atenieni hopliţi au învins armata persană, care avea 24 000 de soldați. Acest eveniment istoric important a primit o şi mai mare importanţă prin legende. Una din ele, foarte cunoscută, sugerează că Pheidippides, un soldat şi alergător grec, a fost trimis înainte de pe câmpul de luptă de la Marathon către Atena, o distanţă de 42 km, pentru a anunţa victoria. După ce a ajuns la Agora grecească (un vechi loc grecesc de adunare şi piaţă), a exclamat: „Am câştigat!” (grecescul nenikēkamen) şi apoi a căzut mort din cauza oboselii.
Povestea despre Pheidippides i-a inspirat pe organizatorii primei Olimpiade moderne de la Atena (1896) să includă pe lista de jocuri şi cursa de alergare la distanţă, în cinstea acelei curse. Deşi fiecare olimpiadă are un maraton, această probă nu este limitată doar la aceste jocuri.
Astăzi există multe alte maratonuri faimoase în întreaga lume. După cum Pheidippides a alergat la primul maraton pentru a anunţa victoria atenienilor, la fel şi noi trebuie să alergăm în cursa credinţei pentru a anunţa victoria lui Hristos asupra puterilor răului. În Evrei 12:1-2 suntem încurajaţi să „alergăm cu stăruinţă în alergarea care ne stă înainte. Să ne uităm ţintă la Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei noastre, adică la Isus.” Chiar dacă ne vom prăbuşi la sfârşitul călătoriei, ar trebui să o facem spunând ca şi Pavel: „M-am luptat lupta cea bună, mi-am isprăvit alergarea, am păzit credinţa. De acum mă aşteaptă cununa neprihănirii, pe care mi-o va da în ziua aceea Domnul, Judecătorul cel drept. Şi nu numai mie, ci şi tuturor celor ce vor fi iubit venirea Lui” (2 Tim. 4:7-8).
Dar sarcina noastră nu este doar să alergăm în alergarea credinţei. De asemenea, noi trebuie să fim nişte soldaţi curajoşi ai crucii şi vestitori ai Evangheliei. Cu adevărat, „ce frumoase sunt pe munţi picioarele celui ce aduce veşti bune, care vesteşte pacea, picioarele celui ce aduce veşti bune, care vesteşte mântuirea! Picioarele celui ce zice Sionului: «Dumnezeul tău împărăţeşte!»” (Is. 52:7).
