Prin harul lui Dumnezeu sunt ce sunt. Şi harul Lui faţă de mine n-a fost zadarnic, ba încă am lucrat mai mult decât toţi, totuşi nu eu, ci harul lui Dumnezeu, care este în mine. – 1 Corinteni 15:10
Nu foarte mulţi oameni au o minte la fel de ascuţită şi o gândire atât de logică precum John N. Andrews (1829–1883). Capabil să citească în şapte limbi, el avea cunoştinţe vaste despre istoria seculară şi religioasă. Fiind întrebat cât din Biblie putea cita din memorie, el a răspuns: „Nu m-aş încumeta să spun că pot repeta tot Vechiul Testament, dar sunt sigur că dacă Noul Testament s-ar pierde, l-aş putea reda cu exactitate.”
Nu este deloc surprinzător că, după ce a fost trimis în Europa ca primul misionar adventist de ziua a şaptea oficial, Ellen White a scris conducătorului bisericii de pe continentul european: „Îţi trimitem cel mai capabil om din rândurile noastre.”
După ce a trudit mai mult de opt ani în Europa, Andrews a simţit că viaţa lui se apropia rapid de încheiere. Răpus de tuberculoză, el a scris o scrisoare pe 24 aprilie 1883, din Basel, Elveţia, prietenului său apropiat Uriah Smith, redactor la revista Review and Herald (publicaţia oficială a bisericii). Andrews spunea următoarele în acea scrisoare:
„În prezent, din cauza suferinţei mele, sunt nevoit să privesc moartea în faţă. Este un singur lucru care mă tulbură, lucru pe care îl aduc înaintea ta sub formă de cerere. Va fi de datoria ta să scrii despre moartea mea în Review. Te implor să faci cea mai simplă şi cea mai scurtă declaraţie posibilă şi te însărcinez în mod solemn să excluzi orice cuvânt de elogiere. O treime dintr-o rubrică din Review va fi suficientă pentru tot ce trebuie spus.”
„Îţi prezint această cerere deoarece îmi este teamă că grija ta binevoitoare faţă de mine te va face să spui cuvinte pe care eu nu le merit şi care nu trebuiesc spuse. Cele mai bune acţiuni ale mele au urme de egoism în ele sau le-a lipsit dragostea faţă de Dumnezeu şi faţă de om. Te sfătuiesc ca, privind la toată afecţiunea pe care mi-o porţi, să iei în seamă această cerere a mea.”
Pe 21 octombrie 1883, Andrews a murit şi cerinţa lui a fost respectată. În Review din 30 octombrie era inclus un necrolog intitulat: „Moartea fratelui Andrews”, fără multe laude pentru toate realizările lui. Cât de minunată este viaţa celor foarte talentaţi care rămân smeriţi chiar şi atunci când sunt înconjuraţi de succes şi cuvinte de laudă!
