În strâmtorarea mea, am chemat pe Domnul… El mi-a auzit glasul şi strigătul meu a ajuns la urechile Lui. 2 Samuel 22:7
Există câteva momente-reper în viața cuiva: primul țipăt (la naștere), primul pas, primul cuvânt. Uneori părinții sunt în concurență cu privire la primul cuvânt rostit de copilul lor. Mama consideră firesc să audă numele ei, tatăl trage nădejde că el va fi primul strigat și chiar bunicii speră că ei vor avea întâietate. Realitatea arată că, de multe ori, primul cuvânt este neinteligibil și rostit chiar fără asistență, dar nu mai contează. Important pentru părinți este să audă glasul copilului lor și memorează acest timbru ca pe cea mai specială melodie din univers.
Evident că noi nu ne amintim primul cuvânt rostit în pruncie, dar mai sunt multe ocazii pentru primul cuvânt: rostim un prim cuvânt la școală, rostim un prim cuvânt când ne îndrăgostim de cineva, rostim un prim cuvânt după botez sau după absolvirea unei școli. Uneori sunt reținute aceste prime cuvinte, alteori trec în uitare.
Mai important decât primul nostru cuvânt este momentul și cuvântul prin care L-am întâlnit pentru prima dată pe Dumnezeu. Prin ce anume și când ne-a cucerit prezența Lui? Ne mai aducem aminte? Ce anume din vorbele Lui ne-a impresionat atât de mult, încât ne-am decis că vom fi ai Lui? Sau poate încă nu ai auzit acel cuvânt? I-ai oferit ocazia lui Dumnezeu de a-ți spune ceva? Te-ai oprit din frământările și alergările tale și L-ai lăsat să îți vorbească? Ce ți-ai dori să auzi întâi de la El? Iubire? Iertare? Prietenie? Acceptare? Ocrotire?
De gândit astăzi:
Cel mai bun mod de a comunica cu Dumnezeu este rugăciunea. Într-un fel inexplicabil, atunci când stăm și ne rugăm, fără grabă, chiar în tăcere, Duhul lui Dumnezeu ne aduce în atenție cuvinte pe care le-am auzit sau le-am citit, însă cărora nu le-am dat prea multă importanță; uneori ne amintește mesaje ale părinților sau ale altor persoane cărora le pasă. Dacă vrem să Îl auzim, El ne va vorbi în mod sigur.
