Ascultați-mă…! Încredeți-vă în Domnul Dumnezeul vostru şi veți fi întăriți; încredeți-vă în prorocii Lui, şi veți izbuti. 2 Cronici 20:20
Când vedem la cineva un comportament ce lasă de dorit, descriem acest lucru printr-o expresie consacrată. Spunem că îi lipsesc cei șapte ani de acasă. Deși expresia există în mai multe culturi, fiecare limbă a adus ceva particular și, în fiecare loc, sensul poate îmbrăca diferite nuanțe.
În general, cel puțin pe vremea la care a fost „lansată” expresia, vârsta la care un copil mergea la școală era de șapte ani. În perioada de viață anterioară școlii, se presupunea că un copil ar fi trebuit să învețe regulile unui comportament civilizat și cele ale bunului-simț. Evident că responsabilitatea principală le revenea părinților, chiar și în casele celor mai bogați, unde educația trebuia făcută de un părinte cel puțin.
Biblia spune: „Învață pe copil calea pe care trebuie s-o urmeze, și când va îmbătrâni, nu se va abate de la ea.”
În sine, expresia „nu are cei șapte ani de-acasă” este un reproș; unul îndreptat mai ales spre părinții celui ce se comportă necivilizat sau lipsit de respect în societate.
Într-un anume fel, școala se consideră scutită de a face educație elementară unui copil și se rezumă doar la a transmite informație, cunoștințe.
Dincolo de o dezbatere despre filozofia educației, să ne gândim la noi. Ce anume din ceea ce fac ar putea să-mi atragă o etichetă de om necivilizat? Mă pot considera eu însumi responsabil de educația mea, chiar dacă nu am primit una potrivită la vârsta copilăriei? Ar fi cam nedrept să plasăm toată responsabilitatea pe doar cei câțiva ani de început, iar apoi să ne considerăm liberi de a avea un comportament discutabil, nu-i așa?
De gândit astăzi:
Dumnezeu a pus în noi acele elemente personale prin care ne putem ghida într-o viață potrivită și frumoasă. Avem un cuget pe care trebuie să-l păstrăm curat; avem o conștiință care ne vorbește despre ce e drept; avem bunul-simț pe care noi suntem datori să-l cultivăm.