Vă voi da o inimă nouă şi voi pune în voi un duh nou; voi scoate din trupul vostru inima de piatră şi vă voi da o inimă de carne. Ezechiel 36:26
Oamenii au fost întotdeauna interesați de limite. Chiar și în domeniul mântuirii, omul a dorit să i se stabilească un barem, un minimum pe care să-l realizeze. Când ucenicii au întrebat despre iertare, ei au și stabilit o limită pe care o considerau maximum datorat. Șapte era considerat la iudei numărul deplin, dar au avut surpriza că Mântuitorul a pornit de la limita oferită de ei și a înmulțit-o cu șaptezeci. Pentru ucenici și pentru martorii la discuție, acest lucru a fost șocant, i-a lăsat fără cuvinte.
În realitate, Domnul nu a dorit să șocheze sau să le dea peste nas cu acest răspuns, ci a vrut să arate că, în materie de viață spirituală, relații interumane și gesturi creștine, nu funcționează un sistem contabil, cantitativ. Dumnezeu nu a folosit niciodată sistemul cantitativ. El nu stă să numere și să facă operații matematice, întotdeauna a fost interesat de calitatea faptelor și a gesturilor noastre. Lecția este că nimeni nu ar trebui să stea și să țină evidența, ci ar trebui să trăiască pur și simplu principiile stabilite prin legea iubirii. Când iubim pe cineva, nu mai suntem interesați de balanța lucrurilor pe care le facem pentru acea persoană. Când însă urâm o persoană, orice am face contează foarte mult în socotelile noastre, ținem evidența foarte exact, ca și cum am vrea să cerem un raport cândva. Care ar fi problema dacă am avea niște limitări minime sau maxime în ce privește viața spirituală? De ce nu avem așa ceva scris în Biblie? Răspunsul este oarecum previzibil: pentru că omul ar fi tentat să îndeplinească mecanic niște sarcini care nu ar mai avea de-a face cu iubirea. Dragostea crede totul, iartă totul, face totul fără răsplată.
De gândit astăzi:
Dacă oamenii ar înțelege iubirea lui Dumnezeu, nu ar mai avea altceva de făcut decât să trăiască pe deplin, fără restricții și fără a încerca să cumpere mântuirea pe un preț minim sau maxim.
