Și pacea lui Dumnezeu… vă va păzi inimile și gândurile în Hristos Isus. Filipeni 4:7
La unsprezece ani, un băiat din Bolivia este campion. El intră în arenă și se luptă cu taurii. Fascinat de agilitatea cu care tatăl lui, și el matador, evită loviturile animalelor înfuriate, băiatul îi copiază cu succes mișcările. Speranța lui este să devină celebru în domeniu, deși nu s-a pregătit în mod profesionist, ci doar și-a urmărit tatăl. Băiatul își dorește ca, atunci când va mai crește, să ajungă să lupte cu taurii într-o coridă din Spania sau Mexic. Oricum, pentru că legile din Europa nu sunt așa de relaxate ca în America de Sud, băiatul va trebui să aștepte vârsta majoratului pentru a-și demonstra abilitățile și într-o arenă de pe bătrânul continent. La vederea unui astfel de „sport”, te întrebi probabil: De ce fac oamenii lucruri așa de riscante chiar din copilărie? Răspunsurile sunt multe: din dorința de a-i impresiona pe prieteni, pe părinți sau pe rivali; alții o fac pentru o recompensă; cei mai mulți o fac din nevoia de adrenalină, vor să simtă pericolul, să trăiască la limita dintre siguranță și pericol. Adevărata întrebare este de ce ne plac pericolul și viața la limită. În mod natural, noi suntem creați cu un instinct de conservare, rațiunea ne previne și ne dă soluții pentru a ne păstra în siguranță, dar, pe neobservate, se dezvoltă în noi și gustul fricii controlate, facem lucruri periculoase în ideea că noi suntem stăpâni pe situație. Din păcate, lucrurile nu stau chiar așa, iar regretele vin după evenimente ireversibile. Un exemplu clasic de om căruia îi plăcea adrenalina este Samson. El era un tânăr din poporul lui Dumnezeu, avea o misiune cu totul specială, însă îi place adrenalina și începe tot felul de experimente, mai întâi de forță fizică, apoi jocuri și teste la limită în relații, ca să sfârșească minimalizând chiar misiunea lui sfântă. A ajuns schingiuit și rob chiar la cei de care trebuia să izbăvească pe Israel. A regretat, însă a fost foarte târziu; ceea ce dăduse foarte ușor acum putea avea doar printr-o minune.
De gândit astăzi:
Limita dintre teribilism și dezastru este ca atunci când pe o crenguță plină de zăpadă, care e gata să se rupă, mai cade încă un fulg ce înclină definitiv balanța. Ceva foarte mic, infim, poate schimba o aventură într-o tragedie. Foarte important ar fi să nu vrem neapărat să învățăm doar din experiențele noastre.
