Și, orice vom cere, vom căpăta de la El, fiindcă păzim poruncile Lui și facem ce este plăcut înaintea Lui. Și porunca Lui este să credem în Numele Fiului Său Isus Hristos și să ne iubim unii pe alții, cum ne-a poruncit El. 1 Ioan 3:22-24
Cuvântul lui Dumnezeu face o descoperire plină de lumină și bucurie pentru poporul Său. În ziua a opta a lunii a unsprezecea (luna Șebat), în al doilea an al domniei lui Dariu, Îngerul Domnului primește mesajul că Israel și-a încheiat pribegia; cei 70 de ani de robie se încheiaseră. În Cuvântul Său, Domnul Își exprimă pe de-o parte grija față de copiii Lui și, pe de altă parte, mânia pentru că neamurile au profitat de momentele de rătăcire și de slăbiciune ale poporului Său. Din ceea ce trebuia să fie o experiență a pocăinței, neamurile au făcut o acțiune de desființare a poporului. Dacă Dumnezeu îngăduise încercarea, o făcuse tocmai pentru salvarea poporului Său, și nu spre nimicire, așa cum au încercat să facă cei ce au asuprit pe Israel. Un lucru era clar: israeliții și-au ispășit greșelile și au trecut criza, dar neamurile, care au fost neobosite și nesătule în persecuție și grozăvii, abia acum urmau să-și înceapă condamnarea. Pentru copiii Lui, Dumnezeu era foarte supărat și foarte gelos. Este o lecție foarte puternică aici: uneori vedem persoane care, după ce au greșit, parcă trăiesc mai greu și suportă consecințe destul de rele. Noi îi vedem și ne gândim că așa le trebuie, că merită. Poate uneori îngreunăm și noi povara lor de vinovăție și suferință. Ne manifestăm exact ca dușmanii lui Israel, considerăm că prin noi vrea Domnul să le dea o lecție și să-i pedepsească. Nu realizăm că, atunci când Dumnezeu permite trecerea cuiva prin suferință, e posibil ca acea persoană să fie mult mai apropiată de El decât suntem noi. În mod sigur, în ochii lui Dumnezeu valorează cu mult mai mult decât ne închipuim noi.
De gândit astăzi:
Orice s-ar întâmpla în viața cuiva de lângă noi, să nu facem niciodată presupuneri grăbite și să considerăm că necazul lui se datorează faptului că e părăsit de Dumnezeu. Trebuie să fim conștienți că, atunci când cineva trece prin experiențe triste sau dureroase, acel om e poate cel mai aproape de Dumnezeu. Sub nicio formă să nu ne erijăm noi în unelte de pedeapsă pentru cineva, ci, dimpotrivă, să ne aplecăm și să-l ridicăm pe cel căzut sub povară chiar și în cazul unei vinovății evidente. Dacă nu cel căzut, atunci cine să aibă nevoie de ajutor și de înțelegere din partea cuiva care se consideră copil al lui Dumnezeu?
