Iacov a slujit șapte ani pentru Rahela; și anii aceștia i s-au părut ca vreo câteva zile, pentru că o iubea.
Geneza 29:20
Iacov era îndrăgostit de Rahela și simțurile lui se aflau într-o stare de beatitudine. Până și trecerea timpului nu mai era percepută în mod normal. Șapte ani sunt o perioadă lungă, mai ales la tinerețe, dar pentru Iacov nu mai conta trecerea timpului. El era fericit că Rahela va fi într-o zi soția lui, de care nu avea să se mai despartă niciodată. Aveau să fie alături pentru totdeauna. Dimineața avea să o sărute înainte de a pleca la treburile lui și seara ea avea să îl aștepte în prag și să îi spună cu drag bun-venit acasă. Așa continua să viseze Iacov la iubita sufletului său, Rahela, în starea de beatitudine în care se afla.
În dimineața de după nuntă, lucrurile aveau să stea cu totul altfel decât în toate visurile pe care Iacov și le hrănise cu atâta ardoare. Iacov descoperise că viața este dură și necruțătoare uneori și naivitatea aducătoare de beatitudine nu este totdeauna cel mai înțelept mod de a percepe lucrurile. Cei șapte ani care au urmat au avut cu siguranță altă lungime, deși erau dedicați aceleiași iubiri ca și mai înainte.
Beatitudinea nu este un lucru rău în sine, dar nici nu constituie singura modalitate de a percepe lucrurile, oamenii, timpul și existența. Deși există în fiecare dintre noi un gând al veșniciei, o provocare a nemărginirii, a idealului și imensității, viața ne învață să fim realiști și să luăm lucrurile mai ușor sau, mai precis, să fim cu picioarele pe pământ. Visarea ne face viața mai ușor de trăit, dar realismul ne ajută să o putem administra mai bine.
Dacă așa stau lucrurile, de ce nu aș putea fi un visător realist sau o visătoare bine echilibrată?
