Atunci marele preot și-a rupt hainele și a zis: „A hulit! Ce nevoie mai avem de martori? Iată că acum ați auzit hula Lui.”
Matei 26:65
Caiafa se străduia din răsputeri să găsească un motiv măcar logic, chiar dacă nu tocmai corect, pentru a obține condamnarea la moarte a lui Isus. A încercat cu martori plătiți să dovedească intenția lui Isus de a dărâma templul, dar la o asemenea acuzație El nu simțise că este necesar să răspundă, așa că a ales să tacă.
Când marele-preot s-a ridicat în picioare să pară mai impunător și să obțină o reacție de la Inculpat, în mod surprinzător Acesta a răspuns „da” la întrebarea dacă era El Hristosul, Fiul lui Dumnezeu. Sosise momentul ca Hristos să depună propria mărturie în instanță în dosarul propriei condamnări. Cei prezenți trebuiau să știe adevărul despre mesianitatea Lui și calitatea Sa de Fiu al Tatălui ceresc. Și cel mai bun lucru era să afle acest adevăr de la cea mai autorizată sursă. Iată de ce a ales Hristos să vorbească și să afirme adevărul în legătură cu El Însuși!
Marele-preot și-a rupt hainele. Era un gest extrem prin care își arăta indignarea cu privire la declarația lui Isus că este Mesia, Fiul lui Dumnezeu. În ochii lui, o asemenea afirmație constituia o încălcare clară a poruncilor din Decalog cu privire la unicitatea lui Dumnezeu și folosirea reverențioasă a cuvintelor referitoare la numele lui Dumnezeu. Era o blasfemie și constituia un cap de acuzare suficient pentru justiția iudaică. Cu dreptul roman însă, lucrurile nu mergeau chiar așa de ușor. Dar, cel puțin pentru curtea de judecată a lui Caiafa, blasfemia era clară.
Lumea în care trăim nu are prea mari probleme să folosească neglijent cuvintele și lucrurile sfinte. Creștinul nu ar trebui să urmeze atât de repede un asemenea comportament de blasfemie.
Când rostesc numele și prerogativele divine, cum să am mai multă prudență pentru a nu aduce nicio atingere demnității și sfințeniei lui Dumnezeu?
