Ferice de cel ce rabdă ispita. Căci, după ce a fost găsit bun, va primi cununa vieții pe care a făgăduit-o Dumnezeu celor ce-L iubesc.
Iacov 1:12
Răbdarea care rezistă în fața ispitei este un indiciu de maturitate spirituală. Iacov dorește să clarifice până la capăt această discuție, așa că introduce aici ideea de evaluare care primește un raport de excelență. După ce omul a fost găsit bun și fără pată înaintea lui Dumnezeu vin cununa victoriei finale și, implicit, viața veșnică.
Elementul esențial în această reușită este caracterul. Persoana care este calificată ca bună în evaluarea lui Dumnezeu este aceea cu un caracter curat, puternic și sfânt.
Un caracter care să reziste ispitei și evaluării lui Dumnezeu nu este un lucru dat, pe care unii îl primesc și alții, nu. Acest caracter nu este distribuit aleatoriu și cine îl apucă, bine, iar cine nu, trebuie să mai aștepte sau să se resemneze. Un caracter bun trece proba veșniciei și nu se moștenește de la părinți. Un caracter desăvârșit este obținut numai printr-o relație vie cu Dumnezeu, relație ce este susținută de o luptă neîntreruptă alături de Dumnezeu.
Mediul social, climatul familial, influențele culturale sau condiția socială sunt factori importanți în formarea caracterului, dar toți acești factori externi la un loc nu pot egala valoarea, forța și semnificația determinării personale și subiective. Caracterul de calitate cade în sarcina fiecăruia dintre noi. Aceasta este responsabilitatea care nu poate fi delegată sau intermediată.
Sigur că judecata divină va ține cont de factorii externi care modelează caracterul, dar această dispensă nu ne absolvă de răspunderea personală. A fi bun este o opțiune personală și este la dispoziția fiecărui pământean.
Trebuie să examinez serios și plin de curaj responsabilitatea pe care o am în formarea propriului meu caracter!
