Atunci, Domnul a chemat pe Samuel. El a răspuns: „Iată-mă!”
1 Samuel 3:4
Viața lui Samuel este un exemplu fericit de credință, ascultare și providență. În acest pasaj este descris momentul chemării sale în oficiul profetic, preoțesc și administrativ. El era încă un copil lipsit de experiență și autoritate, dar aceste limitări nu L-au împiedicat pe Dumnezeu să îl cheme.
Cu siguranță că, în planul divin, Samuel era deja chemat de mult, probabil de pe vremea când mama lui se ruga lui Dumnezeu să aibă un copil, pe care a promis că îl va consacra slujirii Sale. În rugăciunea mamei era credință, dedicare și altruism.
Nu pentru ea în primul rând dorea să aibă un copil, ci pentru Dumnezeu. Iar acest lucru a contat în modul în care Dumnezeu a răspuns acestei rugăciuni. Chemarea lui Samuel nu era decât o confirmare a actului de dedicare al Anei. Dumnezeu îi arăta că acceptă cu plăcere acest dar.
Este impresionantă reacția lui Eli la aflarea experienței lui Samuel cu Dumnezeu, dar de care Samuel nu era conștient. În momentul în care a înțeles că Dumnezeu îl cheamă pe copil, Eli i-a dat acestuia tot concursul pentru a se integra în planul divin.
Chemarea divină are motivele ei, pe care noi, oamenii, nu le putem cunoaște și explora totdeauna. Dar putem identifica niște tipare după care Dumnezeu lucrează. Unul dintre acestea este că alege din ce găsește mai bun și mai corespunzător pentru planul Său.
Chemarea la o slujbă nu înseamnă în mod automat și asigurarea unor avantaje privind mântuirea personală, ci, dimpotrivă, repartizarea unei responsabilități mai grele și mai solicitante, dacă nu chiar mai riscante decât a celorlalți.
Care ar putea fi chemarea pe care Dumnezeu mi-o adresează și mie?
