Cei din ceasul al unsprezecelea au venit și au luat, fiecare, câte un leu.
Matei 20:9
Una dintre pildele lui Isus care a stârnit foarte mare uimire printre ascultători a fost cea cu lucrătorii viei care, deși au muncit diferențiat: 12, 9, 6, 3 și o oră, au fost retribuiți la fel, cu plata unei zile întregi de muncă. În mod intenționat patronul viei a început plata cu ultimii, pentru a le da ocazia celor care au lucrat toată ziua să reacționeze.
Cum era și normal, aceștia s-au revoltat, dar nu pentru că nu au fost plătiți conform cu înțelegerea, ci pentru că aceia care au muncit mai puțin au fost răsplătiți la fel. Această reacție aparent normală scoate în evidență câteva lucruri semnificative despre modul în care Dumnezeu evaluează efortul uman și despre nemulțumirea profundă a sufletului omenesc.
Pilda lucrătorilor viei este o lecție despre bunătatea divină, care găsește de cuviință să evalueze efortul omenesc prin prisma îndurării lui Dumnezeu, și nu din perspectiva meritelor personale. Aici este dezvăluit un principiu profund al îndreptățirii prin credință în opoziție cu principiul îndreptățirii prin fapte.
În timp ce rămâne valabil principiul că fiecare om va primi o răsplată potrivită cu faptele sau cuvintele sale, este la fel de valabil că viața veșnică este darul lui Dumnezeu care nu poate fi cumpărat prin efort uman. Darul vieții veșnice nu indică valoarea faptelor personale, ci mărinimia și generozitatea lui Dumnezeu.
Din această generozitate divină se alimentează permanenta adorație dovedită de cei mântuiți. Celor supărați că și ceilalți au fost plătiți la fel ca ei, stăpânul le-a spus să plece. Aluzia este foarte transparentă: cei nemulțumiți nu își vor găsi locul în cer. Dimpotrivă, cei care munciseră mai puțin au primit motive temeinice pentru recunoștință. Cerul este al unora ca ei.
Dacă Dumnezeu răsplătește fiecăruia după faptele sale, dar acestea nu pot acoperi contravaloarea salvării, atunci în ce stare sufletească ar trebui să lucrez pentru Dumnezeu?
