M-am luptat lupta cea bună, mi-am isprăvit alergarea, am păzit credința.
2 Timotei 4:7
Lupta și confruntarea sunt inevitabile, oricât ne-am dori tihna neutralității și neimplicării. Am putea să-i dăm dreptate lui Coșbuc atunci când spune: „O luptă-i viața, deci te luptă, cu dragoste de ea, cu dor!” Păcatul cetății Meroza, care a stat nepăsătoare în timp ce era nevoie de participare la luptele Domnului, a fost lăsat în Biblie pentru a ne aduce aminte că indiferența și indolența aduc după ele vina misiunii neîndeplinite.
Apostolul își face o recapitulare a întregii vieți și activități și se declară mulțumit, asemenea lui Dumnezeu când Și-a trecut în revistă lucrarea fiecărei zile a creației și a găsit-o corespunzătoare și de calitate. La finalul alergării și al luptei sale de o viață, Pavel se declară mulțumit și liniștit la apropierea încetării activității.
Mulțumirea de sine a lui Pavel nu are nimic rău sau păcătos din moment ce lucrările pe care le enumeră în fața lui Timotei nu sunt simple fapte de vitejie sau acțiuni dramatice pline de eroism, ci dovezi ale puterii lui Dumnezeu, care lucrase în viața lui. Din acest motiv, atunci când privește dincolo de moarte vede cununa de lauri a celor răscumpărați de Domnul, printre care se vede deja prezent.
În prima parte a vieții sale religioase, lupta lui Saul din Tars a fost împotriva lui Isus și a urmașilor Lui. Dar de la poarta Damascului începând, Pavel s-a dedicat trup și suflet cauzei lui Dumnezeu. Când se gândea la lupta cea rea de la începutul lucrării sale, Pavel știa că sacrificiul lui Hristos era îndestulător pentru a-i ierta lui trecutul și pentru a îndrepta prezentul. Lupta cea bună care avea să se sfârșească în curând venea pe fondul unei relații puternice cu Dumnezeu, iar acest fapt îi aducea pace, liniște și încredere în puterea învierii lui Isus Hristos.
Care sunt scopurile și obiectivele luptei mele? Mă pot considera un luptător al binelui, al credinței și al adevărului?
