Domnul nu întârzie în împlinirea făgăduinței Lui, cum cred unii, ci are o îndelungă răbdare pentru voi și dorește ca niciunul să nu piară, ci toți să vină la pocăință.
2 Petru 3:9
Există un moment optim pentru ca o acțiune să fie cât mai eficientă. Capacitatea cuiva de a acționa în momentul cel mai favorabil se numește promptitudine. Dumnezeu este un plănuitor înțelept și un executant prompt, foarte prompt. Este ușor de înțeles de ce promptitudinea divină este superioară celei umane. Diferența constă în capacitatea de cunoaștere. Dumnezeu administrează un volum infinit mai mare de date și informații în timp real, pe când omul este destul de limitat în această privință. Este deci explicabilă și diferența de promptitudine.
După spusele lui Petru, care descriu o realitate, unii oameni sunt nemulțumiți de ritmul și modalitatea în care Dumnezeu înțelege și intervine în treburile oamenilor. Ei ar dori să existe fie o amânare, fie o grabă mai mare din partea lui Dumnezeu. Dar o asemenea situație contravine unui principiu general valabil: voia lui Dumnezeu este superioară voinței omului. Așa ne-a și învățat Maestrul să ne rugăm – voia lui Dumnezeu să se facă, și nu a noastră. Nu este corect să-I cerem lui Dumnezeu să acționeze după bunul nostru plac.
Promptitudinea divină acționează într-un sistem complex și superior față de înțelegerea umană. Apostolul Petru ne spune că El nici nu Se grăbește, nici nu întârzie, ci are în vedere eficiența maximă a lucrării Sale. Scopul lui Dumnezeu cu oamenii este să-i salveze pe cât mai mulți dintre ei și de aceea criteriul de bază al plănuirii și al intervenției divine este randamentul maxim al răscumpărării. Cel mai bun lucru pentru noi este să ne aliniem la acest principiu.
Care este punctul meu de echilibru între grabă și amânare? Care este scopul final al intervenției mele prompte?
