Fiecare este ispitit când este atras de pofta lui însuși și momit.
Iacov 1:14
Un adevăr dureros în ceea ce ne privește pe noi, oamenii, este acela că avem o înclinație – sau o propensiune – spre păcat. Iar această propensiune este înnăscută. Ea ne face să cedăm foarte ușor la orice tentație care ne solicită. Păcatul găsește totdeauna un aliat foarte eficient în propria noastră natură imperfectă. Astfel, păcătuirea devine o realitate de fond, iar abținerea de la păcat este o excepție. Totuși, pentru omul spiritual, păcătuirea în continuare nu este un semn bun și trebuie făcut ceva.
Propensiunea în sine nu este neapărat un lucru rău. A avea înclinații spre știință, artă sau afaceri poate fi o mare binecuvântare, dar înclinația naturală spre rău ne produce cele mai mari decepții cu privire la noi înșine.
Cum rezolvă Dumnezeu această dilemă care ne poate aduce multe neplăceri în viața spirituală? Una dintre primele promisiuni divine pentru viitorul rasei umane a fost antagonismul față de rău, din Geneza 3:15. Pe baza acestei promisiuni putem începe să avem speranță.
Procesul renașterii spirituale, demarat de Dumnezeu în viața celor care tratează cu seriozitate salvarea din păcat, duce la o diminuare treptată a propensiunii păcătoase din inima omului. Deși natura păcătoasă rămâne o realitate indiscutabilă până la proslăvirea trupului, la a doua venire, forța de atracție a răului, care se află în noi înșine, își diminuează intensitatea, pe măsură ce viața noastră spirituală progresează.
Păcatul începe să devină din ce în ce mai odios și dorința de a mai păcătui cedează locul vocației sacrificiului de sine și a consacrării.
În ce relație se află propensiunea păcatului și aspirația neprihănirii în propria mea viață?
