Și au zis unul către altul: „Nu ne ardea inima în noi când ne vorbea pe drum și ne deschidea Scripturile?”
Luca 24:32
Într-o după-amiază de Sabat a sosit știrea fatidică. Tata s-a întors de la muncă și, din cauza soarelui arzător de vară, s-a oprit să facă o baie. A plonjat în râul Tisa. A fost zărit doar pentru puține clipe ieșind la suprafață și apoi a dispărut pentru totdeauna sub plapuma apelor.
Nimeni nu avea curajul să-mi transmită vestea tristă. Într-un final, mătușa mi-a zis scurt: „Tăticul tău nu mai este.” A fost suficient. Nu știam cât de mult va fi afectat echilibrul meu emoțional. Două săptămâni, până a fost găsit trupul neînsuflețit al tatălui, aveam să pendulez între memoria trecutului și influența cuvintelor pe care le-am strâns din relația mea cu tata.
Atunci s-a reeditat, la nivelul meu, focul arzător al ucenicilor. Când nu mai ai cu tine pe cel la care ții, când rămâi singur și gândurile împletite cu amintiri te copleșesc, atunci inima începe să ardă. Sunt momentele dorințelor ce nu mai pot fi satisfăcute. Fac parte din arsenalul greu al omului: relații și sentimente.
Despre asta este vorba acum. Cât trebuie să pierdem pentru a se trezi dorința curată? Relația de siguranță între tine și viață este dată de intrarea lui Dumnezeu în viața ta cotidiană. Te întrebi cum poți fi sigur de prezența Lui? Ei bine… e vorba de focul inimii pentru ceva ce e mai presus de fleacurile din lume.
Roagă-te pentru o inimă încălzită de Dumnezeu.
Provocare: Ascultă-ți inima. Pleacă urechea la valorile biblice pe care le-ai uitat.
