„Doamne”, I-a zis Filip, „arată-ne pe Tatăl, și ne este de ajuns.”
Ioan 14:8
Înainte să mă apuc să scriu aceste rânduri am fost marcat de imaginile ce au rulat pe marile canale de știri din lume. În Turcia, două cutremure devastatoare, cu multe alte replici, au distrus viața a mii de oameni. Pe stradă, printre ruinele fumegânde, o mulțime de oameni era acoperită de strigătele disperării. Părinții își plângeau copiii și copiii își plângeau părinții. O imagine apocaliptică ce a reușit să focalizeze cea mai puternică dorință a ființei umane. Dorința de a fi alături de cei mai apropiați.
Brusc, dintre ruine, un copil este scos și dus departe de pericol. Pe drum, încă sub șocul durerii, își vede părintele. Mâinile se mișcau agale. Degețelele erau acoperite de șiroaie de sânge și, cu un efort impresionant, ridică brațele spre un bărbat plângând de bucurie. Era tata. Chipul părintelui, acea față cunoscută care a putut alunga spaima, durerea, prăpădul ce s-a abătut peste ei.
Când Isus ni L-a arătat pe Tatăl ceresc, ne-a oferit posibilitatea să scăpăm de ruinele păcatului și a cutremurelor ce ne sfâșie sufletul. Puterea Părintelui din cer și dragostea Lui pentru tine sunt garanția siguranței tale. Dacă vei reuși să ridici privirea spre Tatăl din cer, îți va fi de ajuns să scapi de lacrimile ce îți însoțesc pașii.
Roagă-te să descoperi fața Tatălui ceresc.
Provocare: Privește chipul părinților tăi și oferă-le un cuvânt de prețuire.
