Noi am păcătuit, am săvârșit nelegiuire, am fost răi și îndărătnici, ne-am abătut de la poruncile și orânduirile Tale.
Daniel 9:5
Îmi petrec timpul printre liceeni. În fiecare zi am ocazia să ascult o multitudine de argumente. Unele sunt construite cu atenție, dantelate cu meșteșug. Altele sunt șubrede, pătrunse de dezinteres și împletite în grabă. Unii adolescenți au capacitatea de a se juca cu cuvintele, dovedind că posedă o abilitate politică. Alții, vorba românului, „dau cu bâta-n baltă”, corigenți la manevrarea argumentului. Printre vorbele lor artizanale, lubrifiate cu zâmbete tactice, gesturi teatrale se poate decupa o frază ce domină interrelațiile cu ceilalți: „Îmi asum.”
O frază perisabilă. O felie de vorbă mucegăită, taman bună de eliminat din bucătăria spirituală. Ce reprezintă expresia „îmi asum”? O încercare minimalistă de a ocoli consecințele? Ieșirea din chinga răspunderii? Impresia mea că „îmi asum” este doar o frecție verbală la un comportament care a deviat de la principiul răspunderii.
Daniel, probabil nevinovat în ansamblul general al poporului Israel, a fost pregătit să mărturisească colectiv abaterile și păcatul. S-a introdus pe sine, conștient că înaintea lui Dumnezeu sinceritatea este mai prețioasă decât expresia simplistă „îmi asum”. O asumare sinceră repară mai întâi relația cu Dumnezeu și apoi îndreaptă legăturile cu semenii.
Roagă-te să conștientizezi valoarea sincerității.
Provocare: Îndreaptă lucrurile strâmbe din relația ta cu Dumnezeu, prin rugăciune.
