Dacă ne iubim unii pe alţii, Dumnezeu rămâne în noi şi dragostea Lui a ajuns desăvârşită în noi. (1 Ioan 4:12)
Întrebarea pusă lui Isus de învăţătorul legii fusese: „Ce trebuie să fac?” Iar Isus, recunoscând că iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de om este esenţa neprihănirii, a spus: „Fă aşa şi vei avea viaţă.” Samariteanul ascultase de îndemnurile unei inimi bune şi iubitoare, dovedindu-se astfel un împlinitor al legii. Hristos l-a îndemnat pe învăţătorul legii: „Du-te de fă şi tu la fel.” De la copiii lui Dumnezeu se aşteaptă să facă, nu numai să zică: „Cine zice că rămâne în El trebuie să trăiască şi el cum a trăit Isus” (1 Ioan 2:6).
Învăţătura aceasta nu este mai puţin necesară astăzi decât pe vremea când a dat-o Isus. Egoismul şi formalismul rece aproape au stins focul iubirii şi au îndepărtat însuşirile plăcute care trebuie să înfrumuseţeze caracterul. Mulţi dintre cei care mărturisesc Numele Lui au pierdut din vedere faptul că toţi creştinii trebuie să-L reprezinte pe Hristos. Dacă nu există jertfire de sine practică pentru binele altora, în cercul familiei, între vecini, în biserică şi oriunde am fi, atunci oricare ar fi mărturisirea gurii, noi nu suntem creştini.
Hristos a legat interesul Său de cel al oamenilor şi ne cere să devenim una cu El pentru salvarea omenirii. „Fără plată aţi primit, fără plată să daţi”, zice El (Matei 10:8). Păcatul este cel mai mare dintre toate relele şi datoria noastră este să avem milă şi să-l ajutăm pe păcătos. Sunt mulţi care greşesc şi care îşi simt ruşinea şi nebunia. Ei sunt flămânzi după cuvinte de încurajare. Ei privesc la greşelile şi rătăcirile lor până ajung aproape de disperare. Noi nu trebuie să neglijăm aceste suflete. Dacă suntem creştini, nu trebuie să trecem pe alături, ţinându-ne cât mai departe tocmai de aceia care au mai multă nevoie de ajutorul nostru. Când vedem fiinţe omeneşti în suferinţă, fie din cauza bolilor, fie din cauza păcatului, să nu zicem niciodată: „Aceasta nu mă priveşte.”
„Voi, care sunteţi duhovniceşti, să-l ridicaţi pe unul ca acesta cu duhul blândeţii” (Galateni 6:1). Prin credinţă şi rugăciune, respingeţi puterea vrăjmaşului. Spuneţi cuvinte de credinţă şi curaj, care vor fi ca un balsam vindecător pentru cel zdrobit şi rănit. Mulţi, foarte mulţi au slăbit şi şi-au pierdut curajul în marea bătălie a vieţii, când un cuvânt de amabilă îmbărbătare i-ar fi întărit ca să biruie. Niciodată să nu trecem pe lângă un suflet suferind, fără a căuta să-i dăm din mângâierea cu care suntem mângâiaţi de Dumnezeu.
Viaţa lui Iisus, pp. 504-505
