Vă sfătuiesc dar eu… să vă purtaţi într-un chip vrednic de chemarea pe care aţi primit-o… şi căutaţi să păstraţi unirea Duhului prin legătura păcii. (Efeseni 4:1,3)
Nimic nu este prea preţios ca să I-l dăm lui Isus. Dacă Îi returnăm talanţii reprezentaţi de mijloacele materiale pe care El ni i-a încredinţat spre păstrare, El ne va da mai mulţi. Orice efort pe care îl facem pentru Hristos va fi răsplătit de El şi orice datorie pe care o îndeplinim în Numele Său va sluji fericirii noastre. Dumnezeu L-a supus pe preaiubitul Său Fiu la agonia crucificării, pentru ca toţi aceia care cred în El să poată deveni una în Numele lui Isus. Când Hristos a făcut un sacrificiu atât de mare pentru a-i salva pe oameni şi a-i aduce la unitate, o unitate asemenea aceleia care există între El şi Tatăl, ce sacrificiu ar putea fi considerat oare prea mare pentru urmaşii Săi ca să păstreze această unitate?
Dacă lumea va vedea că în biserica lui Dumnezeu există o armonie desăvârşită, aceasta va fi o dovadă puternică în favoarea religiei creştine. Disensiunile, diferendele nefericite şi conflictele mărunte din biserică îi aduc dezonoare Mântuitorului nostru. Toate acestea pot fi evitate dacă eul îi este supus lui Dumnezeu şi urmaşii lui Isus ascultă de autoritatea bisericii. Necredinţa sugerează că independenţa individuală ne face să fim mai importanţi, că este o dovadă de slăbiciune să renunţăm la propriile concepţii cu privire la ce este bine şi potrivit şi să ascultăm verdictul bisericii, dar tocmai a ceda unor astfel de sentimente şi de păreri constituie un pericol şi ne conduce la anarhie şi la confuzie. Domnul Hristos a ştiut că unitatea şi părtăşia creştină erau necesare pentru cauza lui Dumnezeu, şi de aceea le-a poruncit ucenicilor Săi aceste lucruri, iar istoria creştinismului, din vremea aceea şi până astăzi, dovedeşte clar că puterea stă doar în unitate. Judecata individuală trebuie să se supună autorităţii bisericii.
Apostolii au fost conştienţi de necesitatea unei unităţi stricte şi au făcut eforturi stăruitoare în acest scop. Pavel îi îndemna pe fraţii lui cu aceste cuvinte: „Vă îndemn, fraţilor, pentru Numele Domnului nostru Isus Hristos, să aveţi toţi acelaşi fel de vorbire, să n-aveţi dezbinări între voi, ci să fiţi uniţi în chip desăvârşit într-un gând şi o simţire.”
De asemenea, el le-a scris fraţilor săi filipeni: „Deci, dacă este vreo îndemnare în Hristos, dacă este vreo mângâiere în dragoste, dacă este vreo legătură a Duhului, dacă este vreo milostivire şi vreo îndurare, faceţi-mi bucuria deplină şi aveţi o simţire, o dragoste, un suflet şi un gând.”
Mărturii, voi. 4, pp. 19-20
