Le voi ierta nelegiuirea şi nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatul lor. (Ieremia 31:34)
Dacă nu vrea să asculte de ei [vezi Matei 18:15,16], atunci, şi numai atunci, problema să fie adusă înaintea întregii biserici. Membrii bisericii, ca reprezentanţi ai lui Hristos, să se unească în rugăciune şi să stăruie cu iubire ca acela care a greşit să fie îndreptat. Duhul Sfânt va vorbi prin servii Săi, stăruind de cel rătăcit să se întoarcă la Dumnezeu. Apostolul Pavel, vorbind sub inspiraţie, zice: „Ca şi cum Dumnezeu ar îndemna prin noi, vă rugăm fierbinte, în Numele lui Hristos: împăcaţi-vă cu Dumnezeu” (2 Corinteni 5:20). Cel care refuză această invitaţie a rupt legătura care-l unea cu Hristos şi în felul acesta s-a rupt de părtăşia cu biserica. De aici inainte, a zis Isus, „să fie pentru tine ca un păgân şi un vameş”. Dar fratele acela nu trebuie să fie privit ca şi cum nu ar mai avea drept la mila lui Dumnezeu. Să nu fie dispreţuit sau neglijat de către fraţii lui de mai înainte, ci să fie tratat cu duioşie şi compătimire, ca una dintre oile pierdute pe care Hristos o caută pentru a o aduce la staulul Său.
Învăţătura dată de Hristos cu privire la felul în care trebuie să ne purtăm cu cei greşiţi repetă într-o formă mai concretă învăţătura dată lui Israel prin Moise: „Să nu urăşti pe fratele tău în inima ta; să mustri pe aproapele tău, ca să nu te încarci cu un păcat din pricina lui” (Leviticul 19:17). Adică acela care neglijează datoria pe care i-a încredinţat-o Hristos, de a încerca să-i îndrepte pe cei care sunt în rătăcire şi păcat, se face părtaş la păcat. Pentru relele pe care le-am fi putut împiedica, suntem răspunzători ca şi când noi înşine le-am fi făcut.
Noi trebuie să discutăm personal cu cel care a greşit şi să-i arătăm greşeala pe care a făcut-o. Nu trebuie să facem din aceasta un obiect al discuţiilor şi criticilor între noi. Nici chiar după ce acest caz a fost prezentat înaintea bisericii nu avem libertatea să repetăm lucrul acesta către alţii. Cunoaşterea greşelilor săvârşite de creştini va fi o piatră de poticnire pentru lumea necredincioasă şi, stăruind asupra acestor lucruri, noi nu avem decât de pierdut, căci privind suntem transformaţi. În timp ce căutăm să îndreptăm greşelile unui frate, Spiritul lui Hristos ne va conduce să-l apărăm cât de mult cu putinţă de criticile oricui, chiar şi ale propriilor fraţi, şi cu atât mai mult de mustrările lumii necredincioase. Noi înşine greşim şi avem nevoie de mila şi de iertarea lui Hristos, şi El ne îndeamnă să ne purtăm unul cu altul aşa cum dorim să Se poarte El cu noi.
Viaţa lui Iisus, p. 441
