Du-te întâi de împacă-te cu fratele tău; apoi vino de adu-ţi darul. (Matei 5:24)
Cei care sunt desemnaţi să apere interesele spirituale ale bisericii trebuie să fie atenţi să ofere un exemplu bun, să nu dea ocazie pentru invidie, gelozie sau suspiciune, manifestând întotdeauna acelaşi spirit de iubire, de respect şi de amabilitate pe care doresc să-l încurajeze în fraţii lor. Trebuie să se dea ascultare în mod stăruitor sfaturilor Cuvântului lui Dumnezeu. Orice manifestare de ostilitate sau orice lipsă de amabilitate trebuie să fie ţinută sub control; orice rădăcină de duşmănie trebuie îndepărtată. Când apar tulburări între fraţi, trebuie să fie urmată cu stricteţe regula Mântuitorului. Trebuie să fie făcute toate eforturile posibile pentru a se realiza reconcilierea, dar, dacă părţile persistă cu încăpăţânare să rămână în conflict, acestea trebuie suspendate până când ajung să se poată armoniza.
Atunci când apar tulburări în biserică, fiecare membru să-şi cerceteze inima şi să vadă dacă nu cumva acolo se află cauza dezbinării. Biserica poate fi tulburată şi pacea ei poate fi sacrificată prin mândrie spirituală, prin spiritul dictatorial, prin ambiţia după onoare sau poziţie înaltă, prin lipsa stăpânirii de sine, prin satisfacerea pasiunii sau prin îngăduirea prejudecăţi lor, prin instabilitate sau prin lipsa judecăţii.
Adeseori, problemele sunt provocate de răspândirea bârfelor, ale căror aluzii şi sugestii spuse în şoaptă otrăvesc mintea celor nebănuitori şi îi separă chiar şi pe cei mai apropiaţi prieteni. Intriganţii sunt ajutaţi în lucrarea lor nelegiuită de mulţi care stau cu urechile deschise şi cu o inimă rea, spunând: „Învinuiţi-l…, şi noi îl vom învinui mai departe!” Acest păcat nu trebuie să fie tolerat în mijlocul urmaşilor lui Hristos. Niciun părinte creştin nu ar trebui să permită ca în cercul familiei să se repete bârfe sau remarci prin care membrii bisericii sunt discreditaţi.
Creştinii trebuie să considere ca fiind o datorie religioasă aceea de a reprima orice spirit de invidie sau de rivalitate. Ei ar trebui să se bucure de reputaţia bună sau de prosperitatea fraţilor lor, chiar şi atunci când caracterul sau realizările lor par să fie lăsate în umbră. […]
Noi ar trebui să căutăm mai degrabă adevărata bunătate, decât măreţia. Aceia care au gândul lui Hristos vor avea o părere umilă cu privire la ei înşişi. Vor face eforturi pentru curăţia şi prosperitatea bisericii şi vor fi gata mai degrabă să-şi sacrifice propriile interese şi dorinţe, decât să producă vreo disensiune între fraţii lor.
Mărturii, voi. 5, pp. 241-242
