Când a luat Isus oţetul, a zis: „S-a isprăvit!” Apoi Şi-a plecat capul şi Şi-a dat duhul. (Ioan 19:30)
Satana frământa inima lui Isus cu ispitele lui îngrozitoare. Mântuitorul nu putea vedea prin porţile mormântului. Speranţa nu-I înfăţişa ieşirea din mormânt ca biruitor şi nici nu-I spunea că Tatăl a primit sacrificiul Său. El Se temea de faptul că păcatul era atât de neplăcut înaintea lui Dumnezeu, încât despărţirea Lor avea să fie veşnică. Hristos simţea groaza pe care o va simţi păcătosul atunci când harul nu va mai mijloci deloc în favoarea neamului omenesc vinovat. Povara păcatului era cea care aducea mânia Tatălui asupra Sa, ca înlocuitor al omului, şi care făcea ca paharul pe care El l-a băut să fie atât de amar – conştientizarea acestui fapt a frânt inima Fiului lui Dumnezeu. […]
Dumnezeu şi îngerii Săi sfinţi se aflau în jurul crucii. Tatăl era cu Fiul Său. Cu toate acestea, prezenţa Sa nu era descoperită. Dacă slava Sa ar fi străfulgerat din nor, orice fiinţă omenească ce ar fi privit scena ar fi fost nimicită. Şi în clipa aceea îngrozitoare, Hristos nu putea fi mângâiat de prezenţa Tatălui. El a călcat singur în teasc. […]
Atât pentru îngeri, cât şi pentru lumile necăzute în păcat, strigătul „s-a isprăvit” a avut o profundă semnificaţie. Pentru ei, ca şi pentru noi, marea lucrare de răscumpărare fusese înfăptuită. Împreună cu noi, ei se împărtăşesc din roadele biruinţei lui Hristos.
Caracterul lui Satana nu le-a fost descoperit clar îngerilor sau lumilor necăzute în păcat până la moartea lui Hristos. Arhiapostatul s-a înveşmântat în aşa fel în înşelăciune, încât chiar fiinţele cereşti n-au priceput principiile lui. Ele n-au văzut în mod clar natura răzvrătirii lui. […]
A fost planul lui Dumnezeu acela ca lucrurile să fie puse pe o temelie de veşnică siguranţă, iar în consfătuirile din cer, se hotărâse să i se dea timp lui Satana pentru a-şi dezvolta principiile care stăteau la baza sistemului său de conducere. El susţinuse că acestea sunt superioare principiilor lui Dumnezeu. S-a dat timp pentru ca principiile lui Satana să fie puse în aplicare, ca ele să poată fi văzute de universul ceresc. […]
De aceea, pe bună dreptate, îngerii puteau să se bucure când priveau la crucea Mântuitorului, căci, deşi nu înţelegeau totul, ştiau că nimicirea păcatului şi a lui Satana era pe deplin sigură şi că răscumpărarea omului era neîndoielnică, iar universul era de acum într-o veşnică siguranţă.
Viaţa lui Iisus, pp. 753-754, 758-759, 764
