Porţi, ridicaţi-vă capetele, ridicaţi-vă, porţi veşnice, ca să intre Împăratul slavei! (Psalmii 24:7)
Venise timpul ca Hristos să Se înalţe la tronul Tatălui Său. Ca un biruitor dumnezeiesc, El era gata să Se întoarcă în curţile cereşti cu trofeele biruinţei. […]
Şi acum, împreună cu cei unsprezece ucenici, Isus înainta către munte. Pe când treceau prin poarta Ierusalimului, multe priviri mirate se îndreptau către mica grupă condusă de Acela pe care, cu câteva săptămâni mai înainte, conducătorii Îl condamnaseră şi-L crucificaseră. […]
Cu mâinile întinse pentru binecuvântare, ca şi cum i-ar fi asigurat de grija Sa protectoare, El Se înălţa încet din mijlocul lor, atras către cer de o putere mai mare decât orice atracţie pământească. […]
În timp ce ucenicii priveau încă spre cer, li s-au adresat nişte glasuri plăcute, ca cea mai frumoasă muzică. S-au întors şi au văzut doi îngeri în chip de oameni, care le-au vorbit, zicându-le: „Bărbaţi galileeni, de ce staţi şi vă uitaţi spre cer? Acest Isus, care S-a înălţat la cer din mijlocul vostru, va veni în acelaşi fel cum L-aţi văzut mergând la cer” (Faptele apostolilor 1:11).
Îngerii aceştia erau din ceata care aşteptase într-un nor strălucitor să-L însoţească pe Isus către casa Lui cerească. Fiind cei mai de frunte din ceata îngerilor, ei erau cei doi care veniseră la mormântul lui Hristos, la învierea Sa, şi care fuseseră cu El în tot cursul vieţii Sale pe pământ. Cu dorinţă arzătoare, tot cerul aşteptase să se termine şederea Sa într-o lume pervertită de blestemul păcatului. […]
Tot cerul aştepta să-L salute pe Mântuitorul în curţile cereşti. Pe când Se înălţa, El era în frunte, urmat de mulţimea captivilor eliberaţi la învierea Lui. Oastea cerească lua parte la cortegiul acela plin de veselie cu strigăte şi aclamaţii de laudă şi cântări cereşti. Când s-au apropiat de cetatea lui Dumnezeu, îngerii care alcătuiau escorta au strigat:
„Porţi, ridicaţi-vă capetele;
Ridicaţi-vă, porţi veşnice,
Ca să intre împăratul slavei!”
Viaţa lui Iisus, pp. 829-833
