Cine nu este cu Mine este împotriva Mea. (Matei 12:30)
Satana caută continuu să-i învingă pe copiii lui Dumnezeu, dărâmând barierele care-i despart de lume. Israelul din vechime a fost ademenit să păcătuiască atunci când a intrat în legături nepermise cu păgânii. În acelaşi fel este indus în eroare şi Israelul modern, a cărui „minte necredincioasă a orbit-o dumnezeul veacului acestuia, ca să nu vadă strălucind lumina Evangheliei slavei lui Hristos, care este chipul lui Dumnezeu” (2 Corinteni 4:4). Toţi cei care nu sunt urmaşi hotărâţi ai lui Hristos sunt slujitorii lui Satana. O inimă neschimbată iubeşte păcatul şi are tendinţa de a-l nutri şi a-l scuza, pe când inima renăscută urăşte păcatul şi i se împotriveşte cu hotărâre. Când aleg compania celor necredincioşi şi lipsiţi de evlavie, creştinii se expun ispitei. Satana se ascunde şi, pe neobservate, le acoperă ochii cu mantia lui înşelătoare. Nu văd că o astfel de prietenie este în aşa fel concepută, încât să le facă rău şi, pe măsură ce se aseamănă tot mai mult cu lumea în caracter, limbaj şi comportament, sunt tot mai orbiţi.
Conformarea cu obiceiurile lumii atrage biserica spre lume, însă niciodată nu va atrage lumea la Hristos. Familiarizarea cu păcatul îl va face, în mod inevitabil, să pară mai puţin respingător. Cine se împrieteneşte cu slujitorii lui Satana va înceta curând să se mai teamă de stăpânul lor. Atunci când, în timp ce ne facem datoria, ne confruntăm cu diverse încercări, aşa cum a fost Daniel la curtea împăratului, putem fi siguri că Dumnezeu ne va proteja, dar, dacă ne aşezăm singuri în calea ispitei, mai curând sau mai târziu vom cădea.
Ispititorul acţionează adesea cu cel mai mare succes prin intermediul color pe care îi suspectăm cel mai puţin că s-ar afla sub controlul lui. Persoanele talentate şi educate au parte de admiraţie şi cinste, de parcă aceste calităţi ar compensa lipsa temerii de Dumnezeu sau le-ar da oamenilor dreptul la favoarea Sa. Talentul şi cultura, în ele însele, sunt daruri de la Dumnezeu, dar când substituie evlavia, când, în loc să aducă sufletul mai aproape de Dumnezeu, îl îndepărtează de El, atunci ele devin un blestem şi o cursă. Este larg răspândită ideea că tot ce are o aparenţă de politeţe sau rafinament trebuie, într-un anumit sens, să-I aparţină lui Hristos. Niciodată n-a existat o greşeală mai mare ca aceasta. Aceste calităţi trebuie să înfrumuseţeze caracterul fiecărui creştin, căci ele vorbesc cu putere în favoarea adevăratei religii; însă trebuie să fie consacrate lui Dumnezeu, întrucât, altfel, sunt o forţă care duce spre rău.
Tragedia veacurilor, pp. 508-509
