Oricine rosteşte Numele Domnului să se depărteze de fărădelege. (2 Timotei 2:19)
Inima noastră trebuie să I se supună în întregime lui Dumnezeu, altfel nu se va produce în noi nicio schimbare prin care să fim refăcuţi după asemănarea Lui. […]
Lupta împotriva eului este cea mai mare luptă din câte s-au dus vreodată. Capitularea eului, supunerea totală faţă de voia lui Dumnezeu implică o luptă. Înainte de a fi înnoită în sfinţenie, inima trebuie să I se supună lui Dumnezeu.
Guvernarea lui Dumnezeu nu se bazează, aşa cum ar vrea Satana să se înţeleagă, pe o supunere oarbă, pe un control lipsit de raţiune. Ea apelează la intelect şi la conştiinţă. „Veniţi totuşi să ne judecăm” este invitaţia adresată de Creator fiinţelor create de El (Isaia 1:18). Dumnezeu nu forţează voinţa creaturilor Sale. El nu poate accepta o închinare care nu este adusă de bunăvoie şi în mod inteligent. O supunere impusă prin forţă ar împiedica orice dezvoltare reală a minţii sau a caracterului; ar face din om un simplu robot. Nu acesta a fost scopul creării lui. Dumnezeu doreşte ca omul, lucrarea culminantă a puterii Sale creatoare, să atingă cea mai înaltă dezvoltare posibilă. El aşază înaintea noastră culmea binecuvântărilor, la care doreşte o ne conducă prin harul Său. El ne invită să ne predăm pe noi înşine Lui, pentru ca El să poată împlini voinţa Sa în noi. Rămâne ca noi să alegem dacă vom fi sau nu eliberaţi din robia păcatului, pentru a ne bucura de glorioasa libertate a fiilor lui Dumnezeu.
A ne preda pe noi înşine lui Dumnezeu presupune, în mod necesar, să renunţăm la tot ceea ce ne-ar despărţi de El. Deoarece Mântuitorul spune: „Tot aşa, oricine dintre voi care nu se leapădă de tot ce are nu poate fi ucenicul Meu” (Luca 14:33). Tot ce ar putea să ne despartă inima de Dumnezeu trebuie abandonat. […]
O mărturisire a credinţei noastre în Hristos, fără a avea această iubire profundă faţă de El, este doar vorbărie, formalism rece şi trudă zadarnică.
Calea către Hristos, pp. 43-44
