Domnul este bun, El este un loc de scăpare în ziua necazului şi cunoaşte pe cei ce se încred în El. (Naum 1:7)
„Vremea de strâmtorare cum n-a mai fost” va veni curând peste noi. Vom avea nevoie de o experienţă pe care acum n-o avem şi pe care mulţi sunt prea comozi ca să o dobândească. De obicei, încercarea la care te aştepţi pare mai mare decât este în realitate, dar acest lucru nu este valabil şi în ceea ce priveşte criza care ne aşteaptă. Nici cea mai bogată imaginaţie nu poate concepe amploarea acelui chin cumplit. Atunci, în timpul acelei mari încercări, fiecare suflet va trebui să stea singur înaintea lui Dumnezeu. Chiar dacă „ar fi în mijlocul ei Noe, Daniel şi Iov, pe viaţa Mea – zice Domnul Dumnezeu – că n-ar scăpa nici fii, nici fiice, ci numai ei şi-ar mântui sufletul prin neprihănirea lor” (Ezechiel 14:20).
Acum, în timp ce Isus, ca Mare-Preot al nostru, face ispăşire pentru noi, trebuie să încercăm să devenim desăvârşiţi în El. Mântuitorul nostru n-a putut fi determinat să cedeze puterii ispitei nici măcar printr-un gând. Satana găseşte în inimile omeneşti câte un loc pe unde poate să intre; o anumită dorinţă păcătoasă este nutrită şi, prin intermediul ei, ispitele lui pot să-şi manifeste puterea. Hristos a declarat despre Sine: „Vine stăpânitorul lumii acesteia. El n-are nimic în Mine” (Ioan 14:30). Satana n-a putut găsi nimic în Fiul lui Dumnezeu care să-i ofere posibilitatea să câştige confruntarea. El păzise poruncile Tatălui Său şi în El nu era niciun păcat pe care Satana să-l fi putut folosi în avantajul lui. Aceasta este starea în care trebuie să fie găsiţi cei care vor rezista în timpul crizei viitoare.
Încă de pe acum trebuie să ne despărţim de păcat, prin credinţa în sângele ispăşitor al lui Hristos. Mântuitorul nostru drag ne invită să ne alăturăm Lui, să unim slăbiciunea noastră cu tăria Lui, neştiinţa noastră, cu înţelepciunea Lui, nevrednicia noastră, cu meritele Lui. Providenţa lui Dumnezeu este şcoala în care trebuie să învăţăm blândeţea şi smerenia lui Isus. Domnul ne pune mereu înainte nu calea pe care am alege-o noi – care pare mai uşoară şi mai plăcută ci adevăratele ţinte ale vieţii. Depinde de noi dacă vom coopera sau nu cu mijloacele pe care le foloseşte Cerul în procesul de formare a caracterului nostru după Modelul divin. Nimeni nu poate neglija sau amâna acest proces decât cu riscul de a-şi pune sufletul în pericol. […] Mânia lui Satana creşte pe măsură ce timpul i se scurtează, iar amăgirea şi distrugerea pe care le produce vor atinge apogeul în perioada de criză.
Tragedia veacurilor, pp. 622-623
