Nu este niciun om neprihănit, niciunul măcar. (Romani 3:10)
Pretenţia de a fi fără păcat este în ea însăşi dovada că cel care face această declaraţie este departe de a fi sfânt. Omul ajunge să se considere sfânt numai atunci când nu-şi dă seama de infinita puritate şi sfinţenie a lui Dumnezeu sau de ceea ce ar trebui să devină el pentru a fi în armonie cu caracterul divin şi numai atunci când nu conştientizează cu adevărat curăţia şi frumuseţea fără seamăn ale lui Isus şi răutatea şi caracterul nociv al păcatului. Cu cât distanţa dintre om şi Hristos este mai mare şi cu cât concepţiile lui despre caracterul divin şi cerinţele lui Dumnezeu sunt mai eronate, cu atât mai mult i se va părea că este neprihănit.
Sfinţirea pe care o prezintă Scripturile cuprinde întreaga fiinţă. Pavel se ruga pentru locuitorii Tesalonicului ca duhul lor, sufletul lor şi trupul lor „să fie păzite întregi, fără prihană, la venirea Domnului nostru, Isus Hristos” (1 Tesaloniceni 5:23). De asemenea, el le scria credincioşilor: „Vă îndemn dar, fraţilor, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu” (Romani 12:1). În timpul vechiului Israel, orice dar adus ca jertfă lui Dumnezeu era examinat cu atenţie. Dacă se descoperea vreun defect la animalul prezentat, era refuzat, deoarece Dumnezeu poruncise ca jertfa să fie „fără cusur” (Leviticul 3:1). Tot astfel, creştinii sunt îndemnaţi să aducă trupurile lor „ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu”. În acest scop, toate puterile lor trebuie să fie păstrate în cea mai bună condiţie posibilă. Orice obicei care slăbeşte puterea fizică sau mintală îl face pe om inapt să-L slujească pe Creatorul său. Va fi Dumnezeu mulţumit cu orice altceva decât tot ceea ce avem noi mai bun? Hristos a spus: „Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta” (Matei 22:37). Cei care Îl iubesc pe Dumnezeu din toată inima vor dori să-şi pună cât mai bine viaţa în slujba Lui şi vor căuta continuu să aducă toate puterile fiinţei lor în armonie cu legile care îi ajută să îndeplinească voia Sa. Ei nu îşi vor slăbi şi nici nu îşi vor pângări trupul, jertfa pe care o aduc Tatălui lor ceresc, permiţând poftelor sau patimilor să-i domine. […]
Satisfacerea oricărei plăceri păcătoase tinde să amorţească şi să paralizeze facultăţile mintale şi spirituale, iar Cuvântul sau Duhul lui Dumnezeu au mai poate avea decât o slabă influenţă asupra inimii.
Tragedia veacurilor, pp.473-474
