Ferice de cei flămânzi şi însetaţi după neprihănire. (Matei 5:6)
Neprihănirea înseamnă sfinţenie, asemănare cu Dumnezeu, iar „Dumnezeu este iubire” (1 Ioan 4:16). Este conformarea faţă de Legea lui Dumnezeu, pentru că „toate poruncile Tale sunt drepte” (Psalmii 119:172) şi „dragostea… este împlinirea Legii” (Romani 13:10). Neprihănirea înseamnă dragoste, iar dragostea este lumina şi viaţa lui Dumnezeu. Neprihănirea lui Dumnezeu este personificată în Hristos. Când îl primim pe El, primim neprihănirea.
Neprihănirea nu este dobândită prin eforturi dureroase sau prin muncă istovitoare, nici prin daruri sau sacrificii, ci este un dar oferit fără plată fiecărui suflet care flămânzeşte şi însetează după ea. „Voi, toţi cei însetaţi, veniţi la ape, chiar şi cel ce n-are bani! Veniţi şi cumpăraţi bucate, […] fără bani şi fără plată!” (Isaia 55:1). „«Aşa este mântuirea care le vine de la Mine», zice Domnul” (Isaia 54:17) şi „iată Numele pe care I-l vor da: Domnul, Neprihănirea noastră!” (Ieremia 23:6).
Nicio fiinţă omenească nu este capabilă să asigure acele elemente care pot satisface foamea şi setea sufletului. Dar Isus spune: „Iată Eu stau la uşă şi bat. Dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la el, voi cina cu el, şi el, cu Mine” (Apocalipsa 3:20). […]
După cum avem nevoie de mâncare pentru a ne menţine energia fizică, tot aşa avem nevoie de Hristos, Pâinea din cer, pentru a ne susţine viaţa spirituală şi a ne da forţa de a face lucrările lui Dumnezeu. După cum corpul primeşte continuu hrana care susţine viaţa şi vigoarea, tot aşa sufletul trebuie să fie în comuniune constantă cu Hristos, supunându-se Lui şi depinzând cu totul de El. […]
Când vom înţelege desăvârşirea caracterului Mântuitorului nostru, vom dori să fim şi noi transformaţi şi înnoiţi întru totul… Cu cât ştim mai mult despre Dumnezeu, cu atât mai înalt va fi idealul nostru în ceea ce priveşte caracterul şi cu atât mai serioasă dorinţa de a reflecta asemănarea cu El. Divinul se uneşte cu natura umană când sufletul îl caută pe Dumnezeu şi inima dornică poate să spună: „Da, suflete, încrede-te în Dumnezeu, căci de la El îmi vine nădejdea” (Psalmii 62:5).
Dacă suntem conştienţi de nevoia sufletului, dacă flămânzim şi însetăm după neprihănire, aceasta este o dovadă că Hristos a lucrat asupra inimii noastre.
Cugetări de pe Muntele Fericirilor, pp. 18-19
