Când întristarea este după voia lui Dumnezeu, aduce o pocăinţă care duce la mântuire. (2 Corinteni 7:10)
Cum poate fi un om drept înaintea lui Dumnezeu? Cum poate păcătosul să fie făcut neprihănit? Numai prin Hristos putem fi aduşi în armonie cu Dumnezeu, cu sfinţenia Lui. Dar cum să venim la Hristos? Mulţi ridică aceeaşi întrebare pe care a pus-o mulţimea în Ziua Cincizecimii, când, convinsă de păcat, a strigat: „Ce să facem?” Primul cuvânt al răspunsului lui Petru a fost: „Pocăiţi-vă” (Faptele apostolilor 2:37,38). Cu o altă ocazie, la scurt timp după aceea, el a spus: „Pocăiţi-vă… şi întoarceţi-vă la Dumnezeu, pentru ca să vi se şteargă păcatele” (Faptele apostolilor 3:19).
Pocăinţa include o adâncă părere de rău pentru păcatele săvârşite şi o continuă ferire de a le mai face. Noi nu vom renunţa pe deplin la păcat, până când nu vom înţelege adevăratul lui caracter. Până când nu ne vom îndepărta de păcat cu toată inima, nu se va produce nicio schimbare autentică in viaţa noastră.
Există mulţi care nu reuşesc să înţeleagă adevărata natură a pocăinţei. Multora le pare rău că au păcătuit şi chiar realizează o schimbare evidentă a vieţii, pentru că se tem că greşelile proprii vor aduce asupra lor suferinţe. Dar nu aceasta este pocăinţa, aşa cum o prezintă Biblia. Acele persoane deplâng mai degrabă suferinţa decât păcatul. Aceasta a fost întristarea lui Esau când a văzut că pierduse pentru totdeauna dreptul de întâi născut. Balaam, înspăimântat de îngerul care stătea în calea lui cu sabia scoasă, şi-a recunoscut vina, de teamă că îşi va pierde viaţa; dar nu a fost o pocăinţă adevărată pentru păcat, nu a fost o schimbare a motivaţiilor, nici o repulsie faţă de ceea ce este rău. Iuda Iscarioteanul, după ce L-a vândut pe Domnul săi, a strigat: „Am păcătuit, căci am vândut sânge nevinovat” (Matei 27:4).
Mărturisirea lui Iuda a fost smulsă din sufletul său vinovat de o conştientizare teribilă a faptului că este condamnat şi de aşteptarea plină de teamă a judecăţii. Consecinţele pe care urma să le suporte îl umpleau de teroare, dar în sufletul lui nu era o durere profundă, zdrobitoare, pentru faptul că îl trădase pe Fiul cel neprihănit al lui Dumnezeu şi îl negase pe Sfântul lui Israel. Faraon, sub influenţa plăgilor trimise de Dumnezeu, şi-a recunoscut păcatul numai pentru a scăpa de continuarea pedepsei, dar el s-a întors la atitudinea de sfidare a Cerului de îndată ce plăgile au încetat. Toţi aceştia au deplâns rezultatele păcatului, dar nu le-a părut rău pentru păcatul în sine.
Calea către Hristos, pp. 23-24
