Zideşte în mine o inimă curată, Dumnezeule. (Psalmii 51:10)
Atunci când inima se supune influenţei Duhului Sfânt, conştiinţa este trezită, iar păcătosul ajunge să înţeleagă ceva din profunzimea şi sfinţenia Legii lui Dumnezeu, care este fundamentul guvernării Sale în ceruri şi pe pământ. „Lumina…, care luminează pe orice om venind în lume” (Ioan 1:9), pătrunde în cămările tainice ale sufletului şi dezvăluie în mod clar lucrurile ascunse ale întunericului. Simţământul vinovăţiei pune stăpânire pe minte şi pe inimă. Păcătosul este conştient de dreptatea lui Dumnezeu şi este cuprins de groază la gândul că stă, în starea lui de vinovăţie şi întinare, înaintea Aceluia care cercetează inimile. El înţelege iubirea lui Dumnezeu, frumuseţea sfinţeniei, bucuria curăţiei morale; el doreşte să fie eliberat de păcat şi readus în legătură cu Cerul.
Rugăciunea lui David, după căderea sa, ilustrează natura adevăratei căinţe pentru păcatul săvârşit. Pocăinţa lui a fost sinceră şi profundă. El nu a făcut niciun efort pentru a-şi atenua vina; rugăciunea lui nu a fost inspirată de nicio dorinţă de a scăpa de ameninţarea judecăţii. David a înţeles imensitatea păcatului său; el a conştientizat starea de întinare a sufletului său şi a simţit repulsie faţă de propriul păcat. El nu s-a rugat doar pentru iertare, ci şi pentru curăţia inimii. Şi-a dorit mult bucuria sfinţirii – pentru a fi iarăşi in armonie şi comuniune cu Dumnezeu. […]
Manifestarea unei asemenea pocăinţe depăşeşte cu mult limitele puterii noastre; ea se obţine numai de la Hristos, care S-a înălţat la cer şi le-a dat daruri oamenilor. […]
Biblia nu ne învaţă că păcătosul trebuie mai întâi să se pocăiască şi să răspundă invitaţiei lui Hristos: „Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă” (Matei 11:28). Neprihănirea care vine de la Hristos conduce la pocăinţă adevărată. În cuvântul adresat iudeilor, Petru a exprimat în mod clar acest adevăr: „Pe acest Isus, Dumnezeu L-a înălţat cu puterea Lui şi L-a făcut Domn şi Mântuitor, ca să dea lui Israel pocăinţa şi iertarea păcatelor” (Faptele apostolilor 5:31). După cum nu putem fi iertaţi fără Hristos, tot aşa nu ne putem pocăi fără intervenţia Duhului lui Hristos, care ne trezeşte conştiinţa.
Hristos este sursa oricărui impuls de a face binele. Numai El poate sădi în inimă vrăjmăşie împotriva păcatului. Fiecare dorinţă după adevăr şi curăţie morală, fiecare convingere cu privire la propria păcătoşenie constituie o dovadă a faptului că Duhul Său lucrează asupra inimii noastre.
Calea către Hristos, pp. 24-26
