Departe de mine gândul să mă laud cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Isus Hristos. (Galateni 6:14)
Cei care umblă în umbra crucii de pe Calvar nu pot fi caracterizaţi de înălţare de sine şi nici nu pot avea pretenţia înfumurată că sunt liberi de păcat. Ei îşi dau seama că păcatul lor a provocat agonia care a zdrobit inima Fiului lui Dumnezeu şi acest gând îi face să fie umili. Cei care trăiesc cel mai aproape de Isus îşi dau seama cel mai bine de slăbiciunea morală şi păcătoşenia omenirii şi de faptul că singura lor speranţă este în meritele unui Mântuitor răstignit şi înviat.
Sfinţirea promovată în prezent în lumea religioasă este caracterizată de un spirit de înălţare de sine şi de desconsiderarea Legii lui Dumnezeu, ceea ce arată că este străină de religia Bibliei. Susţinătorii ei afirmă că ea se produce instantaneu, sfinţenia desăvârşită obţinându-se numai prin credinţă. „Crede numai”, spun ei, „şi binecuvântarea îţi aparţine”. Ei consideră că nu mai este necesar niciun alt efort din partea celui care o primeşte. În acelaşi timp, ei neagă autoritatea Legii lui Dumnezeu, susţinând că sunt scutiţi de obligaţia de a păzi poruncile. Dar este posibil ca oamenii să fie sfinţi, în armonie cu voia şi caracterul lui Dumnezeu, fără să fie în armonie cu principiile care sunt expresia naturii şi a voinţei Sale şi care ne arată ce-I place?
Dorinţa după o religie facilă, care nu cere nici luptă, nici abnegaţie, nici renunţare la plăcerile lumii, a făcut ca doctrina „credinţa şi numai credinţa” să se bucure de mare popularitate. Însă ce spune Cuvântul lui Dumnezeu? […]
Mărturia Cuvântului lui Dumnezeu este împotriva acestei doctrine ademenitoare a credinţei fără fapte. A pretinde favoarea Cerului fără a îndeplini condiţiile pe baza cărora se oferă harul nu este credinţă, ci încumetare, pentru că adevărata credinţă se fundamentează pe promisiunile şi prevederile Scripturilor.
Nimeni să nu-şi facă iluzii că poate deveni sfânt în timp ce calcă premeditat una dintre cerinţele lui Dumnezeu. Comiterea unui păcat cunoscut aduce la tăcere vocea mustrătoare a Duhului şi desparte sufletul de Dumnezeu. […] Nu putem considera pe nimeni sfânt înainte de a-l compara cu singurul standard de sfinţenie al lui Dumnezeu, atât din cer, cât şi de pe pământ.
Tragedia veacurilor, pp. 471-472
