Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu. (Efeseni 2:8)
Trebuie să învăţăm în şcoala lui Hristos. Numai neprihănirea Sa poate să ne dea dreptul de a primi toate binecuvântările legământului harului. Am dorit şi am încercat mult să obţinem binecuvântările acestea, dar nu le-am primit, pentru că am cultivat ideea că am fi în stare să facem noi înşine ceva care să ne facă vrednici de ele. Nu ne-am luat privirea de la noi pentru a crede că Isus este un Mântuitor viu. Să nu avem impresia că talentul şi meritele noastre ne vor mântui. Singura noastră speranţă de mântuire este harul lui Hristos. Prin profetul Său, Domnul face o promisiuni: „Să se lase cel rău de calea lui şi omul nelegiuit să se lase de gândurile lui, să se întoarcă la Domnul, care va avea milă de el, la Dumnezeul nostru, care nu oboseşte iertând” (Isaia 55:7). Trebuie să credem promisiunea aşa cum este ea şi să nu confundăm credinţa cu emoţiile. Când ne încredem pe deplin în Dumnezeu, când ne bazăm pe meritele lui Isus ca Mântuitor care iartă păcatele, primim tot ajutorul pe care putem să îl dorim.
Noi privim la noi înşine ca şi când am avea puterea de a ne mântui singuri, dar Domnul Isus a murit pentru noi tocmai pentru că nu suntem în stare să ne mântuim singuri. El este speranţa, îndreptăţirea şi neprihănirea noastră. Nu trebuie să fim descurajaţi şi să ne temem că nu avem Mântuitor sau că Lui nu-I este deloc milă de noi. Chiar într-un astfel de moment, El Îşi îndeplineşte lucrarea pentru noi, invitându-ne să venim la El în starea noastră neajutorată ca să fim mântuiţi. Noi îl dezonorăm prin necredinţa noastră. Este uimitor felul cum îl tratăm pe Prietenul nostru cel mai bun, cât de puţină încredere avem în Acela care este în stare să mântuiască pană la capăt şi care ne-a dat toate dovezile cu privire la dragostea Lui cea mare. […]
Domnului Isus îi place să venim la El exact aşa cum suntem – păcătoşi, neajutorați şi dependenţi de El.
Solii alese, cartea 1, pp. 351-353
