Oricine are nădejdea aceasta în El se curăţeşte, după cum El este curat. (1 Ioan 3:3)
În viaţa ucenicului Ioan este exemplificată adevărata sfinţire. În timpul anilor de strânsă legătură cu Hristos, el a fost adesea avertizat şi atenţionat de Mântuitorul şi a primit aceste mustrări. În timp ce i se descoperea caracterul Celui Divin, Ioan şi-a văzut propriile lipsuri şi s-a smerit în urma acestei descoperiri. Zi de zi, în contrast cu firea lui violentă, el a privit blândeţea şi îngăduinţa lui Isus şi a auzit lecţiile Sale de umilinţă şi răbdare. Zi de zi, inima lui a fost atrasă către Hristos până când, din iubire pentru Învăţătorul, s-a pierdut din vedere pe sine. Puterea şi blândeţea, măreţia şi smerenia, tăria şi răbdarea pe care le-a văzut în viaţa zilnică a Fiului lui Dumnezeu au umplut sufletul său de admiraţie. El şi-a supus temperamentul plin de resentimente şi recalcitrant puterii modelatoare a lui Hristos şi iubirea divină a lucrat în el transformarea caracterului. […]
Ioan a fost un învăţător al sfinţeniei şi, în epistolele sale către biserică, a stabilit reguli infailibile pentru un comportament creştin. „Oricine are nădejdea aceasta în El”, scria el, „se curăţeşte, după cum El este curat”; „Cine zice că rămâne în El trebuie să trăiască şi el cum a trăit Isus” (1 Ioan 3:3; 2:6). El a învăţat că un creştin trebuie să aibă inima şi viaţa curate. El n-ar trebui să fie niciodată mulţumit cu o mărturisire de credinţă goală. După cum Dumnezeu este Sfânt în sfera Sa, tot aşa şi omul căzut, prin credinţa în Hristos, trebuie să fie sfânt în sfera lui.
„Voia lui Dumnezeu”, scria apostolul Pavel, „este sfinţirea voastră” (1 Tesaloniceni 4:3). Sfinţirea bisericii este ţinta urmărită de Dumnezeu în toată purtarea Sa faţă de poporul Său. El i-a ales din veşnicie ca să fie sfinţi. El L-a dat pe Fiul Său să moară pentru ei, ca ei să poată fi sfinţiţi prin ascultare de adevăr, scăpaţi de orice micime a eului. Din partea lor, El cere o lucrare personală, o predare personală.
Faptele apostolilor, pp. 557, 559
