Căci ochii Domnului sunt peste cei neprihăniţi şi urechile Lui iau aminte la rugăciunile lor. (1 Petru 3:12)
Dumnezeu ne vorbeşte prin natură şi revelaţie, prin providenţa Sa şi prin influenţa Duhului Său. Dar acestea nu sunt suficiente; şi noi trebuie să ne deschidem inima faţă de El. Pentru a avea viaţă şi energie spirituală, trebuie să avem o legătură reală cu Tatăl nostru ceresc. Mintea noastră poate că e atrasă spre El; poate că medităm la lucrările Sale, la mila Sa, la binecuvântările Sale, dar aceasta nu înseamnă, în sensul deplin, a avea comuniune cu El. Pentru a avea comuniune cu Dumnezeu, trebuie să avem ceva să-I spunem cu privire la viaţa noastră concretă.
Rugăciunea este deschiderea inimii înaintea lui Dumnezeu ca înaintea unui prieten. Şi nu e necesară ca să-I vorbim despre noi, ci ca să ne facă în stare să-L acceptăm. Rugăciunea nu-L coboară pe Dumnezeu la noi, ci ne înalţă pe noi la El.
Când a fost pe pământ, Isus i-a învăţat pe ucenici cum să se roage. El i-a sfătuit să-I prezinte lui Dumnezeu nevoile zilnice şi să aşeze toată povara lor asupra Lui. Asigurarea pe care le-a dat-o, că cererile lor vor fi ascultate, este valabilă şi pentru noi.
Isus însuşi S-a rugat des atunci când a trăit printre oameni. Mântuitorul nostru S-a identificat cu nevoile şi slăbiciunea noastră prin faptul că S-a rugat ardent, căutând să primească de la Tatăl Său rezerve noi de putere, spre a fi pregătit pentru datorie şi încercări. El este exemplul nostru în toate. El ne este, în neputinţe, un frate „care în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi” (Evrei 4:15); dar fiind Cel fără de păcat, natura Lui se retrăgea din faţa răului; El a îndurat luptele şi chinul sufletesc într-o lume a păcatului. Natura Lui umană a făcut din rugăciune o necesitate şi un privilegiu. El a găsit mângâiere şi bucurie în comuniunea cu Tatăl Său. Iar dacă Mântuitorul, Fiul lui Dumnezeu, a simţit nevoia de rugăciune, cu atât mai mult ar trebui noi, muritorii slabi şi păcătoşi, să simţim nevoia după rugăciune fierbinte şi constantă!
Tatăl nostru ceresc aşteaptă să reverse asupra noastră plinătatea binecuvântării Sale. Este privilegiul nostru să bem cu îndestulare din fântâna Iubirii nemărginite. Ce ciudat că ne rugăm atât de puţin! Dumnezeu este binevoitor şi gata să asculte rugăciunea sinceră a celui mai umil dintre copiii Săi, însă din partea noastră există multă reţinere manifestă de a-I face cunoscute nevoile noastre.
Calea către Hristos, pp. 93-94
