Căci dragostea de Dumnezeu stă în păzirea poruncilor Lui. (1 Ioan 5:3)
O religie legalistă nu este suficientă pentru a aduce sufletul în armonie cu Dumnezeu. Practicile religioase riguroase şi aspre ale fariseilor, lipsite de smerenie, sensibilitate şi iubire, nu erau decât o piatră de poticnire pentru păcătoşi. Ei erau ca sarea care şi-a pierdut gustul, deoarece influenţa lor nu avea nicio capacitate de a feri lumea de corupţie. Singura credinţă adevărată este aceea care „lucrează prin dragoste” (Galateni 5:6) pentru a curăţa sufletul. Este ca un aluat care transformă caracterul. […]
Profetul Osea vorbeşte despre esenţa fariseismului astfel: „Israel era o vie goală care dădea roade pentru sine” (Osea 10:1; traducere din limba engleză). În presupusa lor slujire a lui Dumnezeu, iudeii lucrau de fapt pentru ei înşişi. Neprihănirea lor era rodul eforturilor personale de a păzi legea după ideile proprii şi pentru folosul lor egoist. De aceea, ea nu putea fi mai bună decât erau ei înşişi. În străduinţa lor de a deveni singuri sfinţi, ei încercau să obţină ceva curat dintr-un lucru necurat. Legea lui Dumnezeu este sfântă după cum El este sfânt, este desăvârşită după cum El este desăvârşit. Ea ne prezintă neprihănirea lui Dumnezeu. Nouă ne este imposibil să păzim legea aceasta prin propria putere, fiindcă natura noastră este de gradată, deformată şi cu totul diferită de caracterul lui Dumnezeu. Faptele inimii egoiste sunt necurate şi „toate faptele noastre bune sunt ca o haină mânjită” (Isaia 64:6).
Deşi legea este sfântă, iudeii nu puteau ajunge la neprihănire prin propriile eforturi de a o păzi. Dacă vor să intre în împărăţia cerurilor, ucenicii lui Hristos trebuie să dobândească o neprihănire diferită de cea a fariseilor Dumnezeu le-a oferit, în Fiul Său, neprihănirea desăvârşită a legii. Dacă erau dispuşi să-şi deschidă inima pe deplin pentru a-L primi pe Hristos, atunci însăşi viaţa lui Dumnezeu, iubirea Lui, avea să rămână în ea, transformându-i după chipul Său; astfel, prin darul Său fără plată, ei aveau să posede acea neprihănire pe care o cere legea. Dar fariseii L-au respins pe Hristos. Ei „n-au cunoscut neprihănirea pe care o dă Dumnezeu, au căutat să-şi pună înainte o neprihănire a lor înşişi” (Romani 10:3) şi n-au vrut să se supună neprihănirii Sale.
În continuare, Isus le-a explicat ascultătorilor Lui ce înseamnă păzirea poruncilor lui Dumnezeu – o reproducere a caracterului lui Hristos în ei. Pentru că, în El, Dumnezeu Se descoperea în fiecare zi înaintea ochilor lor.
Cugetări de pe Muntele Fericirilor, pp. 53-55
