A făcut dreptate sfinţilor Celui Preaînalt. (Daniel 7:22)
Printre cauzele principale care au dus la separarea bisericii adevărate de Roma a fost ura acesteia din urmă faţă de Sabatul biblic. Aşa cum era prezis în profeţie, puterea papală a aruncat adevărul la pământ. Legea lui Dumnezeu a fost călcată în picioare, în timp ce tradiţiile şi obiceiurile oamenilor au fost înălţate. Bisericile care se aflau sub conducerea papalităţii au fost constrânse de timpuriu să onoreze, ca zi sfântă, duminica. Înconjuraţi de rătăcirile şi superstiţiile care predominau, mulţi, chiar din poporul adevărat al lui Dumnezeu, au ajuns atât de dezorientaţi, încât, în timp ce păzeau Sabatul, se reţineau de la muncă şi duminica. Dar aceasta nu i-a mulţumit pe conducătorii papali. Ei au cerut nu numai ca duminica să fie sfinţită, ci şi ca Sabatul să fie profanat şi i-au acuzat în limbajul cel mai dur pe cei care îndrăzneau să-l onoreze. Numai fugind de puterea Romei putea cineva să asculte în pace de Legea lui Dumnezeu.
Valdenzii au fost printre primele popoare din Europa care au avut o traducere a Sfintelor Scripturi. […] Cu sute de ani înainte de Reformă, ei aveau Biblia, în manuscris, în limba lor maternă. Aveau adevărul curat şi aceasta a făcut din ei obiectul urii şi al persecuţiei. Declarau că Bisericii Romei este Babilonul apostat din Apocalipsa şi se împotriveau corupţiei ei cu riscul vieţii. Deşi, sub presiunea unei persecuţii îndelungate, unii şi-au compromis credinţa, renunţând puţin câte puţin la principiile ei distincte, alţii au menţinut cu tărie adevărul. De-a lungul secolelor de întunecime şi apostazie, valdenzii au fost cei care n-au recunoscut supremaţia Romei, care au respins închinarea la icoane ca fiind idolatrie şi care au păzit adevăratul Sabat. Ei şi-au păstrat credinţa sub cele mai aprige furtuni de împotrivire. Deşi au fost măcelăriţi de lăncile ducilor de Savoia şi arşi pe rugurile Romei, ei au apărat ferm Cuvântul lui Dumnezeu şi onoarea Sa.
Valdenzii şi-au găsit ascunzătoarea în spatele fortăreţelor înalte ale munţilor – refugiul celor persecutaţi şi oprimaţi din toate timpurile. Aici a continuat să ardă lumina adevărului în mijlocul întunericului Evului Mediu. […]
Dumnezeu a pregătit pentru poporul Său un adăpost de o grandoare impunătoare, pe măsura marilor adevăruri pe care i le încredinţase. Pentru acei exilaţi credincioşi, munţii erau un simbol al dreptăţii imuabile a lui Iehova.
Tragedia veacurilor, pp. 65-66
