Căci va fi mare înaintea Domnului. Nu va bea nici vin, nici băutură ameţitoare, şi se va umple de Duhul Sfânt încă din pântecele maicii sale. (Luca 1:15)
Ca proroc, Ioan urma „să întoarcă inimile părinţilor la copii şi pe cei neascultători, la umblarea în înţelepciunea celor neprihăniţi, ca să gătească Domnului un norod bine pregătit pentru El”. Prin pregătirea căii pentru prima venire a lui Hristos, el era reprezentantul acelora care au să pregătească un popor pentru a doua venire a Domnului. Lumea s-a dedat la plăceri. Rătăcirile şi minciunile sunt fără număr. Cursele lui Satana pentru a pierde suflete s-au înmulţit. Toţi aceia care vor să-şi desăvârşească sfinţenia în temere de Dumnezeu trebuie să înveţe cumpătarea şi stăpânirea de sine. Apetitul şi patimile trebuie puse sub stăpânirea puterilor mai înalte ale minţii. Această stăpânire de sine este absolut necesară, ca să avem acea forţă intelectuală şi acea pătrundere spirituală care ne vor face în stare să înţelegem şi să practicăm adevărurile sfinte ale Cuvântului lui Dumnezeu. Din cauza aceasta, cumpătarea are un rol important în pregătirea pentru a doua venire a lui Hristos.
De fapt, fiul lui Zaharia ar fi trebuit să fie educat pentru preoţie. Dar învăţătura din şcolile rabinilor l-ar fi făcut nepotrivit pentru lucrarea sa. Dumnezeu nu l-a trimis la profesorii de teologie ca să înveţe cum să interpreteze Scripturile. El l-a chemat în pustie, ca să înveţe din lucrurile naturii şi de la Dumnezeul naturii.
Locuinţa şi-a ales-o într-o regiune singuratică, în mijlocul dealurilor pustii, cu trecători sălbatice şi peşteri stâncoase. Dar a fost alegerea lui să uite bucuriile şi strălucirea vieţii pentru disciplina aspră a pustiei. Aici, mediul înconjurător era favorabil obiceiurilor de simplitate şi de lepădare de sine. Netulburat de zgomotele lumii, el putea să studieze aici învăţăturile naturii, ale revelaţiei şi ale Providenţei. Cuvintele spuse de înger lui Zaharia i-au fost deseori repetate lui Ioan de părinţii lui temători de Dumnezeu. Din copilărie, i s-a arătat fără încetare misiunea pe care o avea de făcut şi el a primit această sfântă însărcinare. Pentru el, locurile singuratice ale pustietăţii erau o scăpare binevenită din societatea în care neîncrederea, lipsa credinţei şi stricăciunea ajunseseră să stăpânească aproape totul. Nu se încredea în puterile sale de a sta tare împotriva ispitei şi se ferea de a fi mereu în apropierea păcatului, ca nu cumva să piardă simţământul nespusei lui păcătoşenii.
Fiind de la naştere dedicat lui Dumnezeu ca nazireu, el şi-a însuşit acest jurământ prin consacrare pentru viaţa întreagă.
Viaţa lui Iisus, pp. 101-102
