Frica de Domnul este un izvor de viaţă. (Proverbele 14:27)
Nimic altceva nu are o tendinţă mai mare de a promova sănătatea trupului şi a sufletului decât o are spiritul de recunoştinţă şi laudă. A ne împotrivi melancoliei, gândurilor şi sentimentelor de nemulţumire este o datorie clară – tot aşa cum a ne ruga este o datorie. Dacă ne îndreptăm către cer, putem merge ca un grup de bocitoare, gemând şi plângându-ne tot drumul până la casa Tatălui nostru?
Acei creştini declaraţi care se plâng neîncetat, care par a crede că voioşia şi fericirea ar fi păcat, nu au religia adevărată. Aceia care găsesc o plăcere sumbră în tot ce este melancolic în lumea naturală, care aleg mai degrabă să privească la frunzele moarte decât să culeagă minunatele flori vii, care nu văd nicio frumuseţe în piscurile munţilor semeţi şi în văile înveşmântate în verde crud, care îşi suprimă simţurile în faţa vocii vesele ce le vorbeşte în natură, o voce atât de dulce şi melodioasă pentru urechea care o ascultă – aceia nu trăiesc în Hristos. Ei îşi strâng tristeţe şi întunecime, când ar putea avea lumină, pe însuşi Soarele Neprihănirii răsărit în inimile lor cu vindecarea în razele Sale.
Adeseori, mintea ta poate fi întunecată din pricina durerii. Nu încerca atunci să raţionezi. Ştii că Isus te iubeşte! El îţi înţelege slăbiciunea. Poţi împlini voia Sa odihnindu-te pur şi simplu în braţele Sale.
Este o lege a naturii ca gândurile şi sentimentele noastre să fie încurajate şi întărite pe măsură ce vorbim despre ele. Este adevărat că vorbele exprimă gânduri, dar tot atât de adevărat este că gândurile urmează vorbelor. Dacă vrem să ne exprimăm mai bine credinţa, să ne bucurăm mai mult de binecuvântările pe care ştim că le avem – marea îndurare şi iubire a lui Dumnezeu – atunci ar trebui să avem credinţă mai multă şi o bucurie mai mare. Nicio limbă nu poate exprima şi nicio minte finită nu-şi poate imagina binecuvântarea care se naşte din aprecierea bunătăţii şi iubirii lui Dumnezeu. Chiar şi pe acest pământ putem avea bucurie ca un izvor nesecat, alimentat de apele care curg de la tronul lui Dumnezeu.
Atunci să ne educăm inimile şi buzele să-I aducă laudă lui Dumnezeu pentru iubirea Sa fără seamăn. Să ne educăm sufletele să fie pline de speranţă şi să rămână în lumina care vine de la crucea de pe Calvar. N-ar tre bui să uităm niciodată că suntem copii ai împăratului ceresc, fii şi fiice ale Domnului oştirilor. Este privilegiul nostru să ne odihnim liniştiţi în Dum nezeu.
Divina vindecare, pp. 251-253
