Copii, ascultaţi în Domnul de părinţii voştri, căci este drept. (Efeseni 6:1)
Cea mai bună metodă de a-i învăţa pe copii respectul faţă de tatăl şi mama lor este aceea de a le da ocazia să-l vadă pe tata făcând gesturi amabile faţă de mama, iar pe mamă dând respect şi reverenţă tatălui. Văzând dragostea părinţilor lor, copiii sunt determinaţi să asculte de porunca a cincea şi să ia aminte la sfatul: „Copii, ascultaţi în Domnul de părinţii voştri, căci este drept. «Să cinsteşti pe tatăl tău şi pe mama ta» – este cea dintâi poruncă însoţită de o făgăduinţă – «ca să fii fericit şi să trăieşti multă vreme pe pământ».”
Dacă au părinţi necredincioşi şi dacă aceştia intră în contradicţie cu poruncile lui Hristos, atunci, oricât de dureros ar fi, copiii trebuie să asculte de Dumnezeu şi să lase consecinţele în seama Lui. Domnul le-a încredinţat în mod expres copiilor datoria de a-i onora pe tatăl şi pe mama lor. În funcţie de oportunităţi şi abilităţi, ei trebuie să aibă grijă cu blândeţe de părinţii lor. Porunca aceasta pentru copii stă în fruntea ultimelor şase precepte care indică datoria noastră faţă de alţii. Dar, în timp ce copiilor li se porunceşte să asculte de părinţii lor, şi părinţii sunt instruiţi să-şi exercite autoritatea cu înţelepciune. Pavel scrie astfel: „Şi voi, părinţilor, nu întărâtaţi la mâniie pe copiii voştri, ci creşteţi-i în mustrarea şi învăţătura Domnului.” Părinţii trebuie să aibă mare grijă să nu-şi trateze copiii în aşa fel încât să provoace încăpăţânarea, neascultarea şi răzvrătire. Părinţii stârnesc de multe ori cele mai rele patimi ale inimii omeneşti din cauza lipsei lor de autocontrol. Ei îi corectează într-un spirit mânios şi nu fac decât să le întărească purtările rele şi spiritul sfidător, în loc să-i influenţeze în bine. Prin spiritul lor arbitrar, ei îşi împing copiii sub influenţele satanice, în loc să-i scape din cursele lui Satana prin tandreţe şi dragoste. Ce trist că mulţi părinţi cmc mărturisesc a fi creştini nu sunt convertiţi! Hristos nu locuieşte în inimile lor prin credinţă. Deşi mărturisesc a fi urmaşii lui Isus, ei îi dezgustă pe copiii lor şi, prin firea lor violentă şi neiertătoare, îi fac să aibă repulsie faţă de orice religie. Nu este de mirare că ei devin reci şi rebeli faţă de părinţii lor. Cu toate acestea, comportamentul nesfânt al părinţilor nu este o scuză pentru neascultarea copiilor.
O, ce bine ar fi dacă fiecare familie care declară că-I este devotată lui Dumnezeu ar fi aşa cu fapta şi cu adevărul! Atunci Hristos ar fi reprezentat în viaţa de familie, iar părinţii şi copiii L-ar reprezenta în biserică şi câtă fericire ar exista!
Review and Herald, 15 noiembrie 1892
