Fiii ei se scoală şi o numesc fericită; bărbatul ei se scoală şi-i aduce laude. (Proverbele 31:28)
Fericiţi sunt părinţii ale căror vieţi sunt o reflectare fidelă a celei divine, astfel încât făgăduinţele şi poruncile lui Dumnezeu trezesc în copiii lor recunoştinţa şi reverenţa, părinţii a căror tandreţe, dreptate şi îndelungă răbdare îi traduc copilului dragostea, dreptatea şi îndelunga răbdare a lui Dumnezeu, şi care, învăţându-şi copiii să-i iubească, să aibă încredere în ei şi să-i asculte, îi învaţă să-L iubească, să se încreadă şi să-L asculte pe Tatăl lor din cer. Părinţii care le oferă copiilor un asemenea dar îi înzestrează cu o comoară mai preţioasă decât bogăţia tuturor veacurilor – o comoară nesecată ca veşnicia însăşi.
Pentru copiii încredinţaţi în grija sa, fiecare mamă are o însărcinare sfântă din partea lui Dumnezeu. „Ia pe fiul acesta, pe fiica aceasta”, spune El; „educă-l pentru Mine; dă-i un caracter şlefuit după chipul unui palat, pentru a putea străluci pe vecie în curţile Domnului.”
Adesea, mamei i se pare că lucrarea ei este o slujbă neimportantă. Este o lucrare rareori apreciată. Alţii ştiu prea puţin despre multele ei griji şi poveri. Zilele îi sunt ocupate cu un şir de îndatoriri mărunte, toate necesitând efort răbdător, stăpânire de sine, tact, înţelepciune şi iubire jertfitoare de sine; cu toate acestea, ea nu se poate lăuda că ceea ce a făcut ar fi vreo mare realizare. Nu a făcut decât să aibă grijă ca lucrurile din casă să se desfăşoare în bune condiţii; adesea, obosită şi buimăcită, a încercat să le vorbească cu blândeţe copiilor, să-i ţină ocupaţi şi fericiţi şi să le călăuzească picioruşele pe cărarea cea bună. Ea simte că nu a realizat nimic. Dar nu este aşa. Îngerii cereşti veghează asupra mamei măcinate de griji, notând poverile ei de zi cu zi. Poate că numele ei nu este cunoscut în lume, dar este scris în cartea vieţii Mielului.
Există un Dumnezeu în cer, iar lumina şi slava de la tronul Său se revarsă asupra mamei credincioase când ea încearcă să-şi educe copiii să se împotrivească influenţei răului. Nicio altă lucrare nu o poate egala pe a ei în importanţă. Ea nu trebuie, asemenea unui artist, să picteze pe pânză un chip frumos şi nici, asemenea sculptorului, să-l dăltuiască în marmură. Ea nu trebuie, asemenea scriitorului, să materializeze un gând nobil în cuvinte cu greutate şi nici, asemenea muzicianului, să exprime un sentiment frumos printr-o melodie. Partea ei este să dezvolte, cu ajutorul lui Dumnezeu, într-un suflet omenesc asemănarea cu cel divin.
Divina vindecare, pp. 375-376
