Şi în cer s-a făcut un război. Mihail şi îngerii lui s-au luptat cu balaurul. Şi balaurul cu îngerii lui s-au luptat şi ei. (Apocalipsa 12:7)
Pentru mulţi oameni, originea păcatului şi motivul existenţei lui sunt o sursă de mare nedumerire. Ei văd acţiunea răului, cu nenorocirile şi distrugerile pe care le aduce, şi se întreabă cum pot exista toate acestea sub conducerea Aceluia care este infinit în înţelepciune, putere şi dragoste. Acesta este un mister căruia nu-i găsesc nicio explicaţie. În nesiguranţa şi îndoiala lor, sunt orbi faţă de adevărurile clar prezentate în Cuvântul lui Dumnezeu, adevăruri esenţiale pentru mântuire. Unii, în tentativa lor de a explica existenţa păcatului, încearcă să cerceteze ceea ce Dumnezeu nu a făcut cunoscut niciodată. Ca urmare, nu găsesc nicio rezolvare pentru dificultăţile lor. Înclinaţi spre îndoială şi critică, fac din eşecul lor o scuză pentru a respinge cuvintele Sfintei Scripturi. Alţii însă nu ajung la o soluţie acceptabilă pentru marea problemă a răului din cauză că tradiţia şi interpretările greşite au denaturat învăţătura Bibliei cu privire la caracterul lui Dumnezeu, la natura guvernării Sale şi la principiile pe baza cărora El tratează păcatul.
Este imposibil să explicăm originea păcatului şi să găsim un motiv pentru existenţa lui. Totuşi putem înţelege suficient de mult, atât despre originea, cât şi despre soluţionarea finală a păcatului, încât să vedem limpede dreptatea şi iubirea lui Dumnezeu în modul în care a tratat răul. Nimic nu este explicat mai clar în Scriptură ca faptul că Dumnezeu n-a fost în niciun fel răspunzător pentru apariţia păcatului; răzvrătirea nu a luat naştere în urma unei retrageri arbitrare a harului divin sau a vreunui defect al guvernării lui Dumnezeu. Păcatul este un intrus, pentru a cărui existenţă nu se poate găsi niciun motiv. Este misterios, inexplicabil. A-l scuza înseamnă a-l apăra. Dacă s-ar putea găsi vreo justificare sau vreo cauză a existenţei lui, ar înceta să mai fie păcat. Unica definiţie pe care putem să o dăm păcatului este aceea pe care o găsim în Cuvântul lui Dumnezeu: „păcatul este fărădelege” (1 Ioan 3:4), este manifestarea unui principiu aflat în conflict cu marea lege a iubirii, care este baza conducerii divine. […]
Dumnezeu doreşte de la toate fiinţele pe care le-a creat să-L iubească şi să-L onoreze pentru că îi apreciază caracterul într-un mod raţional. Lui nu-I face plăcere o ascultare din constrângere, ci le acordă tuturor libertatea de voinţă, ca să-I slujească de bunăvoie.
Tragedia veacurilor, pp. 492-493
