Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile. (Matei 28:19)
Evenimentele din viaţa lui Hristos, moartea şi învierea Sa, profeţiile care arătau spre aceste evenimente, tainele planului de mântuire, puterea lui Isus pentru iertarea păcatelor – la toate aceste lucruri, ei [ucenicii Lui] fuseseră martori şi trebuiau să le facă cunoscute lumii. Ei trebuiau să vestească Evanghelia păcii şi mântuirii prin pocăinţă şi prin puterea Mântuitorului.
Înainte de înălţarea Sa la cer, Hristos le-a dat ucenicilor Săi o însărcinare, spunându-le că ei urmau să fie executorii testamentului în care îi lăsa lumii ca moştenire comorile vieţii veşnice. „Voi aţi fost martorii vieţii Mele de sacrificiu în favoarea lumii”, le-a spus El. „Aţi văzut strădaniile Mele pentru Israel. Şi, cu toate că poporul Meu nu a voit să vină la Mine ca să poată avea viaţă, deşi preoţii şi conducătorii au făcut cu Mine ce le-a plăcut, deşi M-au lepădat, vor mai avea totuşi încă o ocazie de a-L primi pe Fiul lui Dumnezeu. Voi aţi văzut că pe toţi aceia care vin la Mine, mărturisindu-şi păcatele, Eu îi primesc bucuros. Pe cel care vine la Mine, cu niciun chip nu-l voi da afară. Vouă, ucenicilor Mei, vă încredinţez această solie a îndurării. Ea trebuie să fie dusă atât la iudei, cât şi la neamuri – mai întâi la Israel şi apoi tuturor neamurilor, limbilor şi popoarelor. Toţi care cred trebuie să fie strânşi într-o biserică.”
Trimiterea Evangheliei este marea cartă misionară a împărăţiei lui Hristos. Ucenicii urmau să lucreze cu sârguinţă pentru oameni, adresându-le tuturor invitaţia harului. Nu trebuiau să aştepte ca oamenii să vină la ei, ci ei trebuiau să meargă la aceştia cu mesajul lor.
Ucenicii aveau să-şi ducă mai departe lucrarea în Numele lui Hristos. Fiecare cuvânt şi faptă a lor trebuiau să îndrepte atenţia asupra Numelui Său, care are acea putere de viaţă prin care păcătoşii pot fi mântuiţi. Credinţa lor trebuia să se concentreze în Acela care este izvorul îndurării şi al puterii. În Numele Său, ei trebuiau să-şi prezinte cererile înaintea Tatălui şi aveau să primească răspuns. Ei trebuiau să boteze în Numele Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfânt. Numele lui Hristos trebuia să constituie cuvântul lor de ordine, semnul lor distinctiv, legătura unirii lor, autoritatea activităţii lor şi izvorul succesului lor. Nimic nu avea să fie recunoscut în împărăţia Sa dacă nu purta Numele Său şi semnătura Sa.
Faptele apostolilor, pp. 27-28
