Mă rog ca toţi să fie una, cum Tu, Tată, eşti în Mine şi Eu, în Tine, ca şi ei să fie una în Noi, pentru ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis. (Ioan 17:21)
După coborârea Duhului Sfânt, ucenicii au fost atât de plini de iubire faţă de Domnul lor şi faţă de aceia pentru care El a murit, încât inimile se înduioşau la cuvintele pe care ei le rosteau şi la rugăciunile pe care le înălţau. Ei vorbeau în puterea Duhului Sfânt şi, sub influenţa acestei puteri, mii de oameni au fost convertiţi.
Ca reprezentanţi ai lui Hristos, apostolii aveau să aibă o influenţă puternică asupra lumii. Faptul că erau bărbaţi simpli nu avea să le scadă influenţa, ci avea să le-o crească; fiindcă gândurile ascultătorilor aveau să fie îndreptate de la ei la Mântuitorul care, deşi nevăzut, încă lucra cu ei. Învăţăturile minunate ale apostolilor, cuvintele lor de curaj şi încredere aveau să-i asigure pe toţi că ei nu lucrau prin puterea lor, ci prin puterea lui Hristos. Cu smerenie, ei aveau să declare că Acela pe care iudeii L-au răstignit era Prinţul vieţii, Fiul viului Dumnezeu şi că în Numele Lui săvârşeau lucrările pe care le făcuse El.
În discuţia de rămas-bun pe care a avut-o cu ucenicii în noaptea dinaintea răstignirii, Mântuitorul nu a făcut nicio aluzie la suferinţa pe care o îndurase şi pe care mai avea să o îndure. El nu a vorbit despre umilinţa ce-I stătea în faţă, ci a căutat să prezinte minţii lor lucruri care puteau să le întărească credinţa, făcându-i să privească înainte spre bucuriile care-l aşteptau pe biruitor. El Se bucura ştiind că va putea să facă mult mai mult pentru urmaşii Săi decât le făgăduise; că de la El vor curge iubire şi compasiune, care să cureţe templul sufletului şi să-i facă pe păcătoşi asemenea Lui în caracter; că adevărul Său, întărit prin puterea Duhului Sfânt, avea să înainteze biruind şi ca să biruiască.
„V-am spus aceste lucruri”, a zis El, „ca să aveţi pace în Mine. În lume veţi avea necazuri, dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea” (Ioan 16:33). Hristos n-a dat greş în lucrarea Sa şi nici nu S-a descurajat; iar ucenicii trebuiau să dea dovadă de o credinţă tot atât de rezistentă. Ei trebuiau să lucreze aşa cum a lucrat El, depinzând de El pentru putere. Deşi calea lor avea să fie blocată cu piedici în aparenţă de neînvins, totuşi, prin harul Său, ei trebuiau să meargă înainte, fără să dispere vreodată şi nădăjduind totul.
Faptele apostolilor, pp. 22-23
