Fiindcă am primit dar o împărăţie care nu se poate clătina, să ne arătăm mulţumitori şi să aducem astfel lui Dumnezeu o închinare plăcută, cu evlavie şi cu frică. (Evrei 12:28)
Când Isus încetează să mijlocească pentru om, cazurile tuturor sunt hotărâte pentru totdeauna. Acesta este timpul când El le va cere socoteală slujitorilor Săi. Pentru cei care au neglijat pregătirea în curăţie şi sfinţenie, care să-i facă în stare să Îl aştepte şi să Îl întâmpine pe Domnul lor, soarele va apune în negură şi în întuneric şi nu va mai răsări niciodată. Timpul de har se încheie; mijlocirea lui Hristos din cer încetează. În cele din urmă, acest timp vine pe neaşteptate asupra tuturor, iar cei care au neglijat să-şi curăţească sufletul prin ascultare de adevăr sunt găsiţi dormind. Ei au obosit să aştepte şi să vegheze şi au devenit indiferenţi faţă de venirea Stăpânului. Nu au mai dorit cu ardoare după întoarcerea Lui şi au considerat că nu mai este nevoie să continue să vegheze cu stăruinţă. Au fost dezamăgiţi în aşteptările lor şi s-ar putea să fie din nou. Au ajuns la concluzia că mai aveau timp suficient pentru a se trezi. Ei voiau să se asigure că nu vor pierde ocazia de a-şi aduna o comoară pământească. Li se părea mai important să obţină cât puteau mai mult din această lume şi, în urmărirea acestui obiectiv, şi-au pierdut toată nerăbdarea şi tot interesul pentru venirea Stăpânului. […]
Dacă aceşti oameni ar fi ştiut că lucrarea Domnului Hristos din sanctuarul ceresc se va încheia atât de curând, cât de diferită ar fi fost purtarea lor, cu câtă stăruinţă ar fi vegheat! Stăpânul, prevăzând lucrul acesta, le-a dat avertizări la vreme, poruncindu-le să vegheze. El le spune clar despre caracterul neaşteptat al revenirii Sale. El nu măsoară timpul, ca nu cumva noi să neglijăm pregătirea de fiecare clipă şi, în indolenţa noastră, să privim departe în viitor, către momentul când credem noi că va veni, şi să ne amânăm pregătirea. „Vegheaţi, deci; pentru că nu ştiţi.” Totuşi, această nesiguranţă prezisă şi acest caracter neaşteptat nu reuşesc să ne trezească din amorţeală şi să ne încurajeze să veghem în aşteptarea Stăpânului nostru, în cele din urmă, cei care nu sunt găsiţi aşteptând şi veghind sunt surprinşi în necredincioşia lor. Stăpânul vine, iar ei, în loc să fie gata să îi deschidă imediat şi să-L întâmpine, rămân adormiţi în aţipeala lor lumească şi, în final, sunt pierduţi.
Mi-a fost prezentat un grup de oameni cu totul diferit de cel descris mai sus. Aceştia aşteptau şi vegheau. Ochii lor erau îndreptaţi spre cer şi pe buzele lor se aflau cuvintele Stăpânului lor: „Ce vă zic vouă, zic tuturor: «Vegheaţi!»”
Mărturii, voi. 2, pp. 191-192
