În vremea aceea se va scula marele voievod Mihail, ocrotitorul copiilor poporului tău; căci aceasta va fio vreme de strâmtorare cum n-a mai fost de când sunt neamurile şi până la vremea aceasta. (Daniel 12:1)
Când vine acest timp de strâmtorare, fiecare caz este decis; nu mai există timp de probă, nu mai există har pentru cel nepocăit. Sigiliul viului Dumnezeu este asupra poporului Său. Această mică rămăşiţă, incapabilă să se apere singură în conflictul de moarte cu puterile pământului care mărşăluiesc alături de oştirea balaurului, face din Dumnezeu apărarea ei. Cea mai înaltă autoritate pământească dă decretul ca ei să se închine fiarei şi să primească semnul ei, sub ameninţarea persecuţiei şi a morţii. Fie ca Dumnezeu să-i ajute acum pe cei care sunt poporul Său; altfel, ce ar putea face ei într-o luptă atât de teribilă, fără ajutorul Său?
Curajul, tăria morală, credinţa şi încrederea absolută în puterea lui Dumnezeu de a mântui nu vin într-o clipă. Aceste virtuţi cereşti se obţin prin experienţa anilor. Printr-o viaţă de străduinţă sfântă şi de aderare fermă la ceea ce este bine, copiii lui Dumnezeu îşi pecetluiesc destinul. Asaltaţi de ispite fără număr, ei ştiu că trebuie să reziste neclintiţi sau să fie învinşi. Ei simt că au o mare lucrare de făcut şi că pot fi chemaţi oricând, în orice ceas, să-şi dezbrace armura, iar, dacă ajung la încheierea vieţii cu lucrarea neterminată, ar fi o pierdere veşnică. Ei au primit cu nerăbdare lumina din cer, aşa cum au primit-o primii ucenici de pe buzele lui Isus. Când primii creştini erau exilaţi prin munţi şi pustiuri, când erau aruncaţi în temniţă şi lăsaţi să moară de foame, de frig şi din cauza torturii, când martirajul părea singura cale de a scăpa de chin, ei se bucurau că erau consideraţi demni să sufere pentru Hristos, care a fost crucificat pentru ei. Exemplul lor valoros va fi o mângâiere şi o încurajare pentru poporul lui Dumnezeu, care va trece printr-un timp de strâmtorare cum nu a mai fost niciodată.
Nu toţi cei care declară că păzesc Sabatul vor fi sigilaţi. Sunt mulţi, chiar printre cei care îi învaţă pe alţii adevărul, care nu vor primi sigiliul lui Dumnezeu pe frunţile lor. Ei au avut lumina adevărului, ei au cunoscut voia Stăpânului, au înţeles fiecare punct al credinţei noastre, dar nu au făcut faptele corespunzătoare. Aceştia, care au fost atât de familiarizaţi cu profeţiile şi cu comorile înţelepciunii divine, ar fi trebuit să-şi pună credinţa în practică. Ar fi trebuit să poruncească şi casei lor după ei, pentru ca, printr-o familie bine organizată, să poată prezenta lumii influenţa adevărului asupra inimii omeneşti.
În viaţa aceasta, va trebui să înfruntăm încercări de foc şi să facem sacrificii costisitoare, dar răsplata va fi pacea lui Hristos.
Mărturii, voi. 5, pp. 213-215
