Iată, acesta este Dumnezeul nostru, în care aveam încredere că ne va mântui. (Isaia 25:9)
Copiii lui Dumnezeu aud o voce clară şi melodioasă spunând: „Priviţi în sus!” Ridicându-şi ochii către ceruri, văd curcubeul făgăduinţei. Norii negri şi ameninţători se despart şi, asemenea lui Ştefan, primul martir creştin, ei privesc spre cer şi văd slava lui Dumnezeu şi pe Fiul omului stând pe tronul Său. Pe chipul Său divin văd semnele umilinţei, iar de pe buzele Lui aud cererea pe care El o rosteşte înaintea Tatălui şi a sfinţilor îngeri: „Vreau ca, acolo unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat Tu” (Ioan 17:24). Din nou se aude o voce plăcută şi triumfătoare: „Iată-i, vin! Sfinţi, nevinovaţi şi fără pată. Au păzit cuvântul răbdării Mele, aşa că vor umbla printre îngeri.” Buzele palide şi tremurânde ale celor care şi-au păstrat credinţa scot un strigăt de victorie.
La miezul nopţii, Dumnezeu îşi manifestă puterea, eliberându-Şi poporul. Soarele apare strălucind în toată puterea lui. Se arată apoi semne şi minuni, într-o succesiune rapidă. Păcătoşii privesc această scenă cu groază şi uimire, în timp ce neprihăniţii privesc cu o solemnă bucurie semnele eliberării lor. Totul în natură pare ieşit din făgaşul normal. Râurile încetează să curgă. Nori întunecoşi şi grei se ridică şi se lovesc unul de altul. În mijlocul cerului înfuriat se află un colţ senin, de o slavă de nedescris, de unde se aude vocea lui Dumnezeu, ca sunetul multor ape, zicând: „S-a isprăvit!” (Apocalipsa 16:17).
Acea voce zguduie cerurile şi pământul. Se produce „un mare cutremur de pământ, aşa de tare cum, de când este omul pe pământ, n-a fost un cutremur aşa de mare” (Apocalipsa 16:18). Cerul pare să se deschidă şi să se închidă. Slava tronului lui Dumnezeu parcă străluceşte prin el. Munţii se clatină ca o trestie bătută de vânt şi stânci colţuroase sunt împrăştiate pretutindeni. Se aude un vuiet ca de furtună. Marea se dezlănţuie cu furie. Urletul uraganului pare o voce de demon aflat într-o misiune de distrugere. Întreg pământul se ridică şi se coboară ca valurile mării. Suprafaţa lui se crapă şi pare că temeliile îi cedează. Lanţuri de munţi se scufundă. Insule populate dispar. Oraşele portuare, care au devenit ca Sodoma din cauza depravării, sunt înghiţite de apele furioase.
Tragedia veacurilor, pp.636-637
